Frânturi din zilele unei bone de lux!

Da, da, despre mine e vorba. Știu că doar citind titlul, bărbații au și început să se gândească la domnișoarele alea tip british cu rochii negre, foarte scurte, și cu șorț alb în față. Hai lăsați perversitățile că aici e treabă serioasă!

De două ori pe săptămână sunt bonă full- time. Adică renunț la tot și stau acasă cu bebelușul. Și da sunt o bonă de lux, fără rochiță neagră și șorț, dar de lux. Din motive financiare, evident, dar și pentru că nu fac chiar tot ce face o bonă. Am un tabu într-ale parentingului: nu schimb scutece cu number 2 în ele. Dacă le văd, vomit instantaneu. Bine, de-a lungul timpului, am mai schimbat dar fug de ele ca de mere acre.

Așa că le schimbă soția sau rudele sau oricine altcineva.

Sunt bonă pentru că soția mea și-a dorit să se întoarcă foarte repede la serviciu. Iar două zile pe săptămână e musai să stau cu bebe .

Ajutoare nu avem decât ocazional, când vine o bunică pentru câteva zile la noi.

În rest, ne ocupăm doar noi doi de ambii copii. Și suntem extrem de aglomerați.

Așa se face că, în zilele de marți și joi, a trebuit să renunț eu la calitatea de patron și m-am transformat în bonă.

Inițial am zis că e floare la ureche. Că voi putea să mai și lucrez de acasă, că nu e mare scofală. Nu e deloc așa. Nu faci nimic toată ziua în afara dădăcelii bebelușului. Ba îl scoți la plimbare, ba îi dai să mănânce, ba îl ții în brațe, ba îl schimbi de pipi- v-am zis că la asta n-am probleme, ba îl adormi, ba te joci cu el, ba doar îl supraveghezi. Nimic altceva. Sincer, am deja câteva luni de experiență și știu ce spun. Nu poți face nimic altceva. Ba mai mult, te și enervează mailurile sau telefoanele pe care le primești că fac gălăgie. 

Așa că ușor, ușor, a trebuit să renunț la ideea că voi mai putea lucra ceva, am delegat treburile pentru zilele alea și asta a fost. Iar dacă mă sună cineva, îi spun sec “mâine”. Nu mai există urgență pentru mine de când a apărut bebele alta decât el. Deci mâine.

Și intru în acțiune. Fiu-miu adoarme în trei feluri: la sânul maică-sii, la plimbare, în landou, sau la mine în brațe. Cam toată ziua, subiectul principal e somnul. Că vrei ca un copil de trei luni să doarmă cât mai mult. Biberonul îl mănâncă repede, de jucat- câte ore poți să te joci cu un bebe atât de mic, apoi vrea în brațe. Și nici aici nu ești vreun Hercule astfel încât să-l ții tot timpul doar în brațe. 

Ador să-l țin în brațe, să-i vorbesc, să mă joc cu el, să râdem, să mă strâmb la el, să-l pupăcesc. Ador toate astea! Dar există o limită, toate astea te epuizează și îți dorești, sincer, să adoarmă și el, să-ți limpezești și tu mintea, să scapi de încordarea supravegherii, să apuci să faci un duș, să dormi alături de el etc. Nu muncă, nu, nu, de aia nu ai timp, se trezește fix în mijlocul excell-ului și nu poți să te concentrezi. Și… știți ceva? Nici măcar nu mai ai chef să te apuci de ceva, când ai posibilitatea să adormi lângă boțul ăla de om.

Așa fugărim somnul cât e ziua de lungă. Pe afară. Indiferent de vreme, repet: indiferent de vreme, îl scot de două ori pe zi afară. 30 de minute dacă e frig, chiar și două ore dacă e vreme frumoasă. Îmbrăcat corespunzător, cu căruciorul echipat și el în funcție de vreme. 

Și ne plimbăm. Adoarme cam în 20 de minute, dar, dacă l-am deranjat, se trezește și vrea în brațe. Așa că…. afară, nenică, la plimbare.

Uite așa am început să descopăr împrejurimile. Habar n-aveam că au apărut două parcuri faine în cartier, că păsărelele ciripesc de zor și că soarele se reflectă genial în bălțile de pe trotuare. 

Da, da, am început să descopăr chestii noi sau lucruri de care uitasem. 

Mi-a fost greu la început. Nu reușeam să mă relaxez, eram cu gândul la muncă. Dar…. acum e genial. Pur și simplu, marțea și joia, mă plimb. Ascult sunetele naturii. Privesc razele soarelui și norii. E liniște în jurul meu. O caut, de altfel. Ca bebe să poată dormi cât mai mult.

Și trebuie să vă mărturisesc asta: e genial! E genial să ai o zi, două, pe săptămână de pauză totală. Să ții telefonul departe, să nu te gândești la nimic altceva decât la copiii tăi și la tine. Să respiri! Să te bucuri de lucrurile simple! Să trăiești! 

Vă las și poza de mai jos. Mda, știu că am maimuțărit copilul! Dar e o minimă răzbunare. :)))))