Fotografia care ascunde “disperarea” tatălui

Doamne, ce față are! Un îngeraș, o minunăție de copil, inocența în stare pură. Nu-i așa? Uitați-vă la el, n-are cum să fie altfel. Acea fățucă! Ochii ăia mari care spun, fără dubii, că el e cel mai cuminte copil din lume! Cum își strânge el la piept jucăria de plastic! Și cum e cuibărit la mine în brațe! Doamne! Ceva imposibil de descris în cuvinte. Perfecțiunea întruchipată.

Nu-i așa? Mai uitați-vă o dată!

Dar ce e în neregulă în poza asta? Ar putea fi ceva? Pfff, enorm de multe.

Păi să o luăm cu începutul:

De ce e copilul în pielea goală? Taică-su are, totuși, un tricou pe el. Hm… poate că a fost ora lui de masă și cel mai bine hrănești un bebeluș la pielea goală? Ca să fii sigur că nu se murdărește. Știm cu toții doar cum e faza cu momentul mesei. Lingurele alea ajung oriunde, mai puțin în gura copilului. Pe pereți, pe hainele lui, pe tot corpul lui. Așa că… hrănit la pielea goală. După masă, se ia copilul, se bagă cu totul în duș și e ca nou. Simplu!

Ce are tatăl pe piept? Dincolo de copil și o siglă ostentativă a unui tricou vechi pe care îl mai folosește doar în casă? Da, ați observat bine, o mare pată! Mare. Aproape cât sigla aia. Și de la ce poate fi pata aia?! Păi… de la… surpriză: mâncarea copilului. Păi!!! Nu putea fi altfel. Căci atunci când copilul mănâncă, mănâncă și tricoul lui tati. Măcar tricoul. Uneori și pantalonii și fața și tot restul corpului.

Dar de ce are tati fața asta? Cum adică ce față? Asta nervoasă, încrâncenată, disperată. Asta identică în ambele poze. Păi oare de ce? Pentru că tati era în ziua lui de bonă full-time. V-am mai povestit eu cum ne programăm totul ca părinți, cum ne ajutăm unul pe altul și cum reușim să creștem doi copii fără bone.

Ei, pozele astea au fost făcute pe la ora 16.00, când mami a vrut să știe dacă bebelușul ei este în regulă. Mda, bebelușul clar era în regulă. Nu și tati. 🙂

Eu cel mic ne înțelegem perfect. Ne iubim mult, ne place să petrecem timp împreună, mergem la plimbări, doarme cu mine, e totul fantastic. Până la momentul prânzului. Aici e hălimai mare.

Puștiul ăsta de 9 luni nu mănâncă decât atunci când are super chef. Și totul doar cu banane. Da, îi plac foarte mult bananele și fiecare mâncare trebuie să conțină banane. În cazul de față, avea în față un mix incredibil de odios!!!! Ficățel cu brocolli, iaurt și… banană! Groaznic doar când mă gândesc!

Dar la maică-sa mănâncă de rupe. Nu și la mine! La mine e circul de pe lume. Probabil mă simte că nu-mi place mix-ul ăsta, că să-l hrănesc e un moment dificil pentru mine, că nu am prea multă răbdare la acest capitol. Și el ce face? În loc să mă ajute, să-mi ușureze misiunea, mă TERORIZEAZĂ! Pe bune, nu credeam că mă poate teroriza un bebe. La cum ne înțelegem noi doi, nu credeam. Ei bine, la partea cu hrănitul mă TERORIZEAZĂ. Și e perfect conștient de ce face pentru că râde ștrengărește și pozează în victimă cu față inocentă. Dar el e baby killer!!! Nu deschide gura să-i bag lingurița aia cu mâncare nici să-l omori. Nimic! Credeți-mă că am încercat. 20 de lingurițe, 20 de tentative, toate s-au dus pe el, pe pereți, pe hainele mele.

Deci, acestea sunt pozele pe care mami s-a bucurat să le vadă. Că… na… pe ea o interesa starea bebelușului. Iar teroristul meu era bine. Nu și eu! 🙂

În acea zi, am abandonat hrănirea cu alimente diversificate. Pur și simplu nu mai puteam. Creerii mei erau supraîncinși, m-am declarat învins de un bebeluș, m-am resemnat și am trecut mai departe. I-am dat un biberon, l-am luat la un dans și am ajuns aici:

Simplu, perfect pentru toată lumea, cei mai buni prieteni. N-ai cum altfel! Decât o mie de nervi, mai degrabă un biberon și un dans. Și gata!

Foarte pe scurt, ăsta a fost un moment în care m-am recunoscut depășit de îngrijirea unui bebe. Și credeți-mă că am experiență. Dar există o limită și pentru mine.

Care sunt limitele voastre în privința copiilor voștri? Când simțiți că sunteți depășiți de situație? Când simțiți că ați ajuns la capătul răbdării? Că ați vrea să dați copilul înapoi retur pe garanție? 🙂