De multe ori, mă surprinde o întrebare. Da, revine constant și nu am un răspuns pentru ea. Revine de fiecare dată când îmi iau copilul în brațe sau când mă gândesc la el. De fapt, cred că mi-a venit în minte întrebarea asta încă din prima clipă de când am văzut-o. Fiică-mea își trăia primele secunde de viață și eu aveam deja capul plin cu întrebarea asta:
Ce se va face copilul meu când va fi mare?
Așa ciudați suntem noi, părinții ăștia!!! Auzi la el, fiică-sa are câteva minute de viață și el se gândește deja la ce va fi peste 20 de ani?! Sau copilul se joacă încă în nisip și el deja o vede pe Marte!
Dar, așa suntem. Niște ciudați. Sunt sigur că și voi vă puneți mereu întrebarea asta. Nu vă puteți abține pur și simplu. E întrebarea ACEEA, care revine obsesiv în mințile voastre, care nu vă dă pace și la care habar n-aveți răspunsul:
Ce se va alege de copilul meu?
Sunt exact în aceeași situație ca orice părinte. Nu am nici eu răspuns la această întrebare. Pur și simplu, habar n-am.
De când era mică, am căutat să o ajutăm să-și descopere vocația. Am încurajat-o să participe la orice opțional ar atrăgea-o la grădiniță. Așa se face că a luat lecții de pian, de franceză, de lucru manual, de desen. Nu s-a prins mai nimic de ea. Minipianul de acasă zace plin de praf într-un colț, iar fiică-mea nu știe să zică mai mult de “Bonjour”. Desenul îi place, face zeci de planșe pe săptămână. Mie mi se pare că are puțin talent, dar, realist vorbind, nu e vreun Picasso.
Acum, la școală, are alte opționale: merge la teatru, la public speaking, la robotică, la engleză, la canto, în corul școlii. A insistat să meargă și la “modelarea emoțiilor”, dar a înțeles singură că nu mai are timp în program.
Cel mai mult, până acum, s-a ținut, însă, de balet. Da, de la trei ani merge la balet. Acum are 6 și rezultatele încep să se vadă.
E liderul grupei ei, profa zice că e bună. Noi, ca părinți, evident, o adorăm când își pune tutu-ul. Dar, la un concurs de talente, la școală, a primit doar diplomă de participare. Deci sunt alții mai talentați ca ea.
Acum vrea să încerce și altfel de dansuri- contemporane. Așa că am mers la o astfel de oră. Ghici ce? I-a plăcut foarte mult și mai vrea.
Ocazional, filmăm împreună pentru Vorbește Lumea, de la Pro tv. Avem rubrica noastră- Taticool. Se distrează de minune și a început să aibă chiar idei despre cum să filmăm anumite momente. Da, are indicații regizorale. Mi-ar plăcea să-mi calce pe urme, să se facă jurnalist.
Dar, una peste alta, după toți acești ani, tot nu am un răspuns la întrebarea mea. Ce se va întâmpla cu copilul meu? Ce se va face când va fi mare? Habar n-am.
De vreo șase luni, ea zice că știe exact ce vrea să se facă. Da, e hotărâtă. Îi place baletul, îi place dansul, îi place pictura, îi place robotica, dar clar se va face dresoare de cai. Pe bune! Într-o zi, a venit la mine și mi-a spus clar: “Tati, când voi fi mare, eu vreau să mă fac îmblânzitoare de cai!!!”
M-a blocat. Clar!!! Nu jurnalist, nu pictor, nu balerină, nu medic, nu avocat, nici măcar astronaut. Nu. Doar dresoare de cai la circ.
Hm. N-am știut cum să-i răspund. E aproape imposibil ce-și dorește, dar nu pot eu să-i tai aripile. Nu pot eu să-i spun că ce-și dorește e imposibil. NU POT.
Știți ce am învățat în toți anii ăștia? Că rolul meu ca părinte este să-i suflu copilului în aripi. Să-i spun DA!, să-l încurajez să încerce, să-i ofer totul ca el să descopere lumi noi și să-l las să aleagă singur. Și să fiu mândru de el, orice ar alege.
Nu mi-e ușor. Chiar deloc. Dincolo de bani, toate opționalele la care Soph a vrut să participe înseamnă implicarea noastră, a părinților ei. Multe ore în trafic petrecute dintr-un loc în altul. Renunțarea la programul de serviciu și însoțit copilul dintr-o parte în alta.
De multe ori, noi voiam să renunțăm, dar nu și ea. Așa că, ne-am modificat programul și am găsit soluția să-i spunem DA.
Veți zice poate că exagerăm. Că o lăsăm să facă prea multe. Poate că aveți dreptate. Tot ce știu este că nu am obligat-o niciodată să meargă la vreun curs. A ales singură și are o energie debordantă. Nu renunță la nimic din ce face. Iar eu, ca părinte, am datoria să o susțin. Dacă pot, dacă există o minimă șansă ca ea să reușească, să-și îndeplinească un vis, EU TREBUIE SĂ-I SUFLU ÎN ARIPI.
Sunt părintele ei și trebuie să-i ofer oportunități. Să descopere lumi, din care, mai târziu, să o aleagă pe cea care o va face cu adevărat fericită. Iar, dacă să dreseze cai la circ va fi meseria care o va împlini, eu voi avea un singur lucru de făcut: să merg la reprezentațiile ei și să o aplaud. Pentru că, indiferent ce va alege să facă în viață, eu voi fi mândru de ea și mă voi bucura de fericirea ei.
Până atunci, însă, sunt dator să o încurajez, să-i dezvolt autonomia, să-i spun că poate. Căci DA este singurul cuvânt pe care ar trebui să îl audă de la mine atunci când vrea să descopere lumi noi.
**** Acest articol este realizat la invitația Danonino. în cadrul campaniei mondiale „Spune DA” prin care încurajează părinții să crească autonomia copiior și să-i susțină în realizarea ideilor lor creative.