Fiică-mea va primi de Crăciun o portocală

Era puțin după șapte dimineața. Mi-am dat de pe ochi plapuma din lână, făcută de bunica. Era frig în casă, caloriferele erau amorțite. Tovarășul nu ne dăduse drumul încă la căldură.

De obicei nu-mi plăcea să cobor din pat în frigul ăla. Dar, în dimineața aceea, am sărit pur și simplu. Trebuia să ajung în sufragerie cât mai repede. Era dimineața de Crăciun și, acolo, în camera cealaltă, era bradul. Unul mic, cu câteva crengi. Atât găsise tata în piață.

Mama trebăluia deja prin bucătărie și mirosea puternic a usturoi. Cred că punea zeama de răcitură în farfurii. Aduseseră ai mei niște cărniță de purcel de la țară. Clar era Crăciunul!

Din cinci pași imenși, eram deja în sufragerie. Mi-era frig. Dar ce nerăbdare aveam! Sub bradul în care pusesem niște ghirlande făcute chiar de mine din hârtie, erau două minuni: un pachețel cam de mărimea unui penar, ambalat în hârtie albă și o portocală.

Nu știam ce să aleg mai repede! Pe amândouă le vedeam doar de Crăciun. Am desfăcut, totuși, cutia. Era o mașină albastră de curse, cu niște roți superbe. Era o chestie chinezească, ieftină. Dar, atunci, pentru mine, copilul de 6 ani, era cea mai frumoasă mașină din lume. Era cel mai frumos cadou pe care Moș Crăciun mi-l putea aduce. Pardon, Moș Gerilă.

În nici cinci minute, deja dădusem 20 de ture în jurul bradului cu superba mea mașină de curse. Aveam viteză, eram fericit. Eram liber, fără să știu ce înseamnă asta. Eram copil.

În pauza dintre curse, am desfăcut portocala. Dumnezeule! Nu poți să-ți imaginezi cât de fain era acel miros. Mi-am înfipt degetele în coaja ei și mireasma de Crăciun a umplut camera. Era aroma Crăciunului meu, de copil sărac, din familie modestă, dintr-un mic apartament al unui bloc comunist din Focșani.

Dar eram fericit! Cu portocala aceea fantastică în mâini, venită direct din tolba moșului, aveam cel mai tare Crăciun.

Am desfăcut-o încet. Foarte încet. Ca pe un obiect tare drag, pe care aveam să-l mai revăd doar peste un an. Poate.

Cele zece felii ale portocalei reprezentau universul meu de fericire. Eram eu și cele zece felii. Am mușcat din fiecare felie de câteva ori. Bucăți mici, mici de tot. Atât cât să simt gustul, atât cât să nu ratez nici măcar o aromă. Era gustul Crăciunului, cea mai frumoasă zi din an. Am savurat îndelung fiecare bucățică. Eram fericit. Cu atât de puțin. Eram copil.

Între timp, au apărut democrația, libertatea de a alege și supermarketurile, pline cu bunătăți. Sincer, pe când eram copil, nu-mi imaginam că aș putea mânca souffle de ciocolată sau tartă cu lămâie și bezea la prânzul de Crăciun. Le-am descoperit la Lidl, în colecțiile Deluxe și Favorina. Sunt delicii la prețuri accesibile, la care nici nu visam pe când eram copil.

Fiică-mea, însă, va gusta din toate acestea. Dar, sub brad, va găsi și o portocală. Pentru că acesta este gustul Crăciunului. Al ei, al meu, al nostru. Ca să nu uităm cum lucrurile simple ne aduc fericirea adevărată. Pentru că, nici atunci și nici acum, nu ne trebuie mai mult. O portocală și îmbrățișarea celor dragi sunt suficiente.

Căci Crăciunul este suprinzător exact așa cum e! Sărbători frumoase, dragilor!