Taticool: Când crezi că vorbești cu pereții, ne surprind cu trăznăile lor

sursa foto: http://wp.patheos.com.s3.amazonaws.com/
sursa foto: http://wp.patheos.com.s3.amazonaws.com/

De câteva zile sunt cu garda la pământ şi parcă nu mai deţin controlul. Cumva glumesc, dar griji tot îmi fac :)).

Ne tot chinuim de o vreme, de fapt, de când şi-a dat seama că există pe lume asta, să îl învăţăm lucruri. Nu vă gândţi că am pretenţii de la el să ducă gunoiul sau să îşi spele vasele, dar încercăm în fiecare zi să îi explicăm că jucăriile, seara, trebuie aranjate frumos ca dimineaţa să o luăm de la capăt. Îi mai spunem că nu are voie să rupă florile că şi ele au suflet, că nu are voie să dea drumul la apă sau să umble la aragaz sau să pună mâna pe caloriferul electric pentru că frige.

Buuun… N-am avut niciun rezultat şi chiar am crezut că e o cauză pierdută. Totul până mai ieri, când al meu copil s-a dus determinat în hol, pregătit să facă curăţenie prin încălţăminte. Soaţa mai să se ia cu mâinile de cap. Ştia că după sesiunea lui de „reorganizare” vom avea ceva treabă…

Cum spuneam, determinat, al meu copil a scos fiecare pantof, gheată, papuc de la locul lui şi le-a împrăştiat în jurul lui. Evident, cum era de aşteptat, s-a plictisit teribil după foarte puţin timp şi a părăsit „locul faptei”. A mea soaţă, cumva descumpănită, fără speranţă şi mai mult mecanic i-a zis în treacăt:

-Mami, te rog mult să pui toţi pantofii la loc, de unde i-ai luat.

Nici nu s-a mai uitat în direcţia holului, convinsă că nu are niciun rost. Surpriză însă! Piciul s-a întors la locul crimei şi, conştiincios, a îndesat toată încălţămintea la loc, aşa cum a ştiut el. N-am pretenţii de perechi sau puşi la dungă, dar oricum, nu s-a lăsat până când ultimul pantof nu era cumva la locul lui. Am rămas mască amândoi. Şi ca meniul să fie complet, la final, a venit să îl pupăm pe rând. Paf! Aplauze, urale, scandări şi îmbrăţişări. Am sărbătorit cum se cuvine.

A doua zi dimineaţă, stătea cu nevastă-mea în dormitor în timp ce ea aranja patul. N-a mai netezit pernele şi cearşaful că n-avea chef, probabil, şi a dat să iasă din cameră.  Păi a putut? Piticul i-a explicat cum a ştiu el că n-a făcut o treabă bună. A mea s-a executat rapid şi patul arăta ca-n armată. Sărea moneda! Şi asta nu a fost tot. După ce a fost mulţumit de rezultat, a luat-o de mână şi adus-o la el în cameră să repete procedura şi cu patul lui. Am leşinat de râs.

Dau să plec la muncă. Îl strig pe prinţ să vină să îl pup şi îl aud gâfâind. Intru în sufragerie după el şi ce făcea? Se chinuia să îmi scoată de sub birou geanta de laptop… Da, fraţilor! Copilul ştia că plec la muncă şi de regulă iau cu mine laptopul. Şi-a dat seama că „îl uitam acasă”.

Clar trebuia să am o discuţie serioasă cu nevasta. Până la nevastă, însă, m-am întâlnit întâmplător cu o prietenă psiholog şi i-am povestit cumva amuzat şi mirat întâmplările din ultimele două zile.

-E firesc, George! La vârsta asta, sunt ca nişte bureţei. Înmagazinează tot şi nici nu ştii cum şi când te surprind. Îţi recomand ca, în perioada aceasta, să îi explicaţi cât mai multe, să vorbiţi cu el în permanenţă, să îi spuneţi tot ce faceţi şi să îl implicaţi în toate activităţile voastre. Vorbeşte?

-Puţin… Spune mama, tata, apa, papa… Şi ne mai loveşte cu câte un îndemn gen: mama, baie! sau chestii de genul ăsta.

-Aveţi mare grijă la ce vorbiţi în jurul lui că nu ştii când ţi le trânteşte.

Bag la cap ce mi-a spus şi îmi văd de treabă. Seara ajung acasă, îi povestesc soţiei despre discuţie şi ea îmi spune.

-Ştii ce mi-a făcut azi?

-Ce?

-Am vrut să mut caloriferul electric dintr-un loc în altul şi a început să mă tragă de lângă el. Îi era frică de faptul că aş putea să mă ard. A pus el mâna într-o seară pe el când era în priză şi s-a fript puţin…

Iar am rămas mască şi vă jur că am început să îmi privesc băiatul cu şi mai multă atenţie. Acum aştept ca, din moment în moment, să mă mai surprindă cu ceva şi… nu mă dezamăgeşte. Ce mai? Viaţa de tătic e chiar cool. Să continuie distracţia!