Fetița mea începe să nu mai fie a mea!

Am iubit-o din prima clipă și mereu am crezut că vom fi uniți pe viață. Dormea la pieptul meu cu orele și, în tot acest timp, aproape că nu respiram ca să nu-i stric visele. Ne pupam, de bosoleam, dansam. Cu orele. Citeam aceeași poveste de zeci de ori și, de fiecare dată, era la fel de încântată ca prima oară.

Asta pentru că eu făceam toate lucrurile astea pentru ea și ea îmi oferea, necondiționat, toată dragostea ei.

Ești cel mai bun tată din lume! Mi-a spus-o de sute de ori și eram cel mai fericit tată din lume.

Dar fetița mea a început să se schimbe.

Ușor, ușor, renunță la roz, la coronițe, la unicorni. Încă le mai poartă, dar, deja, nu o mai atrag atât de mult. Caută, mai degrabă, rochițe elegante, sau pantaloni strânși pe picior. Are pretenții și gusturi de domnișoară.

Dar, cel mai mult simt că fetița mea a crescut la capitolul relația cu părinții. Dacă, până ieri, era nedespărțită de noi, lipită ca o ventuză, acum, se depărtează de noi din ce în ce mai mult. Clar, la 9 ani, simte gustul independenței, are cercul ei de prieteni, părinții nu-i mai pot oferi ce crede ea că-i trebuie acum.

Am prieteni care mi-au povestit că, odată instalată adolescența, nu-și mai recunosc copiii. Că se produce o ruptură imensă între ei și că nu știu ce să mai facă. Copilul înțelegător, afectuos și prietenos se transformă într-un străin, rebel, tot timpul nemulțumit. Asta îmi spuneau oamenii ăia și mă declaram uimit. În sinea mea, nu-i credeam și le reproșam că nu s-au implicat suficient de mult în viața copilului.

N-are cum! Dacă toată copilăria lui i-ai fost alături, n-are cum să uite totul și să devină, pur și simplu, un străin!

Și, totuși, dacă e așa? Simt mugurii acestei stări înflorind în fiică-mea. O pierd printre degete, pe zi ce trece.

Deși eu sunt la fel, deși îi arăt afecțiunea mea, deși caut să o îmbrățișez, să o ascult, să o ajut acolo unde îmi cere ajutorul, ea nu mai e la fel.

Reacționează altfel, se închide mai mult, ne răspunde mai rar, se face că nu ne aude sau, pur și simplu, nu ne ascultă sfaturile. Discutăm, spune că a înțeles, apoi, la doar câteva minute, face la fel.

Sau exagerează într-un mod pe care nu l-am mai simțit până acum. Mi-a ascuns rezultatul unui test pentru că era sigură că voi fi supărat. Doar la insistențele mele, a recunoscut că știa rezultatul de vreo trei zile. Luase FB, dar avea ceva corecturi pe el și i-a fost teamă că ne vom supăra. Pe noi, cei care, niciodată, nu am certat-o pentru așa ceva. Dar, în mintea ei, s-a construit un scenariu în care părinții erau răi și duri, acei părinți care ar putea-o pedepsi pentru note proaste. Și a ales să mă mintă câteva zile la rând.

A început. O nouă perioadă din viața ei, de care mi-e teamă. Mi-e teamă că tot ce am citit până acum, tot ce am făcut până acum nu se mai aplică.

Nu știu cum va fi. Fiică-mea se schimbă.

Am trecut cu toții prin asta, atunci când ne-am transformat din copii în adolescenți. Și ni se părea mișto. Ne facem oameni mari! Avem putere, independență! Și prin câte situații limită am trecut! Părinții mei dormeau cu teama în sân. Dar eu eram tânăr și rebel. Și am supraviețuit. Dar, oare, câte fire albe i-au apărut mamei?

Acum, la zeci de ani distanță, încep să mă simt ca mama mea. Oare cum va fi cu Sophia? Oare cum va fi ea ca adolescentă? Oare cum va trece peste această perioadă? Oare vom reuși să ne regăsim?

Off! Poate e doar o stare, o perioadă scurtă. Poate doar mi se pare.