Eu am rezistat patru ani! Dar ajunge!

Am făcut liceul militar. Mda. 4 ani, ca orice liceu, dar, nu un an sau șase luni de armată, ci 4 ani de armată.

Copil sărac crescut într-un oraș lipsit de viitor, dar foarte bun la „buchii”, am visat la mai mult. Da, am vrut să fug din orașul, care și acum, după 20 de ani, a rămas la fel, și am sperat la un viitor.

Fără pic de pile, cu un singur atu în buzunar- faptul că am învățat pe rupte 8 ani de zile, cu vreo 30 de candidați pe un loc, am dat la liceul militar. Și am intrat al cincilea, cu 10 la matematică. A fost una dintre marile mele performanțe în viață.

Am intrat pentru că mi-am dorit și pentru că ai mei părinți n-au avut nimic împotrivă. Mi-au suflat în aripi așa cum au știut ei și i-am făcut tare mândri.

Au urmat, însă, patru ani foarte grei. În continuare, mie îmi plăcea să învăț. Citeam noaptea, cu pătura în cap, la lumina lanternei, în timp ce colegii mei, vreo 30 la număr, dormeau deja în dormitorul supraaglomerat. Altora, însă, le plăcea armata. Și aici, a fost cu adevărat greul.

În fiecare dimineață, la 6.00, aveam deșteptarea. Apoi înviorarea. Apoi sectorul. Cei care nu ați făcut armata, nu știți ce e ăla un „sector”. E un petic de pământ, de borduri, de hol sau chiar de wc-uri, de care un responsabil trebuie să aibă grijă. Pe rând, le-am făcut pe toate. Chiar și bude. Iar unele dintre ele arătau îngrozitor.

Aveam 14 ani. Atât. La vârsta aia, mulți dintre prietenii mei de acasă încă primeau micul dejun de la mami, iar tati le dădea bani de buzunar. Eu, la 14 ani, spălam bude și curățam buruienile dintre dale. 

Cu chiu cu vai, am trecut peste toate. Am vrut să abandonez, am vrut să mă întorc în „civilie”. Dar, mai mult decât orice, am fost un individ al dracului de ambițios. Mi-am dus toate bătăliile până la capăt.

În patru ani de liceu, am rezistat doar pentru că mi-au plăcut „buchiile”. Am continuat să citesc, să învăț. Într-a 12-a, le dădeam colegilor medidații pentru BAC la literatură. Mi-a plăcut. Într-ale armatei, am fost, însă, slab, chiar mediocru. Vrând nevrând, am biruit și sectoarele și plantoanele și înviorările. Dar nu am înțeles niciodată rostul lor. Mai ales aplicate unor adolescenți. Nu le-am înțeles.

Dar, mai ales, din toată istoria asta, nu am înțeles înverșunarea superiorilor militari de a fi mai răi decât cei pe care i-au avut, la rândul lor, șefi. Ofițeri de 25 de ani ne obligau să ne târâm prin mocirlă, prin zăpadă, prin praf. Culcat! Drepți! Culcat! Drepți!”, am auzit aceste cuvinte scurte și dure de mii de ori. De zeci de mii de ori, în patru ani.

Chiar și superiorii elevi, unii mai merituoși de a 12-a, erau puși supraveghetori la  „boboci”, la ăștia mici de a 9-a, și făceau la fel. Ba mai rău. Am măsurat dormitorul cu bățul de chibrit. 792 de bețe avea perimetrul dormitorul ăla. 792. Le-am numărat pe toate. Am făcut patul până a sărit moneda pe el. Am curățat toaleta cu periuța. Da. Toate aceste pedepse nu sunt povești. Nu pentru mine. Eu le-am trăit pe toate, patru ani de zile.

Pe toate le-am făcut pentru că niște superiori mi-au ordonat să le fac. Trebuia, deși eu nu-mi doream decât să citesc. Nu să fac armată.

Cu cât erau mai tineri, cu atât superiorii ăștia, ofițeri sau subofițeri, erau mai răi. Pare greu de crezut, dar așa era.

De ce? am întrebat la un moment dat, plin de praf, după 20 de târâșuri.

De ce ești atât de rău? De ce te porți așa cu noi?

Pentru că așa am fost învățat! Pentru că, la rândul meu, trebuie să vă fac la fel! Ba mai mult, pentru că eu sunt mai bun ca cel care m-a învățat! Așa că DREPȚI! CULCAT! DREPȚI! CULCAT!

Viorica Dăncilă, primarul Piteștiului, ministra Mediului, ministra de Interne, profesoara de gimnastică, toți au trăit în alte vremuri. Toți s-au născut și au crescut cu alte valori decât ale noastre. Toți le aplică și azi. Toți.

Eu nu le mai cer să fie altfel. Pentru că oamenii ăștia nu au cum să fie altfel. Nu înțeleg ce au greșit, de ce unii ca mine îi antipatizează. Acelea sunt valorile lor și nu văd să fie altfel. NU POT! Este peste capacitatea lor să înțeleagă că lucrurile ar trebui să fie altfel, decât cele cu care ei sunt obișnuiți.

Eu am renunțat la armată. Am avut norocul, după liceu, să reușesc să trec în „civilie”. Am rezistat 4 ani! Dar ajunge!

Hai că nu mai e mult!