A venit cam pe nepregătite. Cel puțin pentru mine. Adică mi-l doream. Clar. Dar nu eram pregătit să o iau de la capăt. De fapt nici acum nu sunt.
Primele luni nu am vorbit despre el. Mai deloc. Creștea acolo în burtica maică-sii, dar nu ne conversam. Nici măcar între noi nu vorbeam despre el. Poate doar în șoaptă, să nu cumva să stricăm minunea. Când ne mai intersectam noi, părinții lui, ne zâmbeam ștrengărește și ne puneam degetele pe buze. „Nu vorbim încă. Lasă-l să crească.”
Au trecut așa vreo cinci luni. Atât de teamă ne-a fost că se va întâmpla ceva cu minunea noastră. De abia atunci, am început să vorbim cu voce tare. Să le povestim rudelor, prietenilor, tuturor. Și mai ales soră-sii mai mare.
Care și-ar fi dorit, ghici ce?, o surioară. Să aibă cu cine să se joace. Asta e! Va avea un frățior. I-a trecut minima întristare foarte repede. Are o mulțime de planuri cu bebeloiul, de parcă, peste noapte, deja va merge și se va putea înțelege cu el.
La un moment dat, a mea soață m-a tras de urechi: „Auzi, dar tu nu îl bagi deloc în seamă pe Burtică!”. Și avea dreptate. Cu o mie de treburi pe cap, cu grijile legate de Sophia, cu tăcerea celor cinci luni, nu îl băgam în seamă.
Până într-o zi, când am pus mâna pe burtica mămicii și l-am simțit. A dat un picior de mi-a mișcat mâna. Și atunci, ceva, în sufletul meu, s-a schimbat.
Să fie oare dragoste? Să se fi instalat deja?
Pe Sophia n-am iubit-o de când era în burtică. Adică îmi era dragă, o mângâiam, vorbeam cu ea, îi puneam muzică. Dar nu puteam spune că o iubesc. Nu o cunoșteam. Nici măcar după prima îmbrățișare nu o iubeam. Era plină de riduri, era urâțică.
Ușor, ușor, am început să o iubesc. Când adormea pe pieptul meu, când o țineam în brațe, când dansam cu ea. Da, cred că dragostea taților pentru copiii lor apare în timp, nu e de la început. Din păcate, unii dintre tații ăștia nu ajung vreodată să-și iubească micuții cu adevărat. Pentru că nu sunt lângă ei.
În fine, bebeloiul de acum stârnește în mine niște sentimente cu totul noi.
Pe de o parte, sunt mult mai liniștit. Ne vom descurca. Sunt sigur. Nu mai am temerile de tată începător. Nici măcar temerile financiare. Nu pentru că m-am îmbogățit, ci pentru că, în ultimii 7 ani, am avut și bani, am fost și șomer. Dar am trecut peste toate. Și așa va fi și cu el.
Pe de altă parte, am alte gânduri. Și cel mai tare mă preocupă dacă voi fi în stare să-l iubesc la fel ca pe Sophia. Oare voi putea să-mi împart dragostea? Oare voi fi la fel de încântat de prezența lui, de trăznăile lui? O iubesc pe soră-sa atât de mult, încât mi se pare că nu aș mai fi în stare de o dragoste atât de mare.
Habar n-am care-i răspunsul la întrebările astea. Probabil că îl voi iubi și pe el enorm. Dacă voi fi lângă el.
Până una alta, Burtică a intrat în luna a 8-a și dă din picioare ca un cal nărăvaș. O bubuie pe maică-sa într-un mare fel. Iar eu am început să vorbesc cu el, să-l mângâi, să-i aștept cu nerăbdare loviturile. Reacționează la cuvintele sau la mâinile mele reci. Comunicăm.
Nu știu dacă îl iubesc încă. Dar nu-mi mai bat capul. Am învățat de la soră-sa că trebuie să am răbdare. Să iau fiecare clipă așa cum e și să mă bucur de ea. Pentru că dragostea tatălui se construiește în timp.