Fiică-mea asta este dependentă! Da, la propriu. Este dependentă de dulciuri. Le-ar mânca dimineața, la prânz sau seara. Cum prinde ceva, cum devorează tot. Dacă îi dai zece bomboane, le mănâncă pe toate. La orice masă, și-ar dori și un desert.
Sau poate că eu am accese de paranoia și văd orice mișcare de acest gen la ea, nu ratez nimic și mă inflamez. Dacă stau să mă gândesc, când eram ca ea, ungeam felia de pâine cu un strat gros de zahăr și o înfulecam în trei secunde și uite ce ditamai omul m-am făcut. Totuși, vremurile nu mai sunt aceleași, mâncarea, inclusiv dulciurile, este mult mai procesată, conține mult mai multe chimicale, în fine.
Veți spune că soluția ne este la îndemână, să-i pregătim în casă tot felul de bunătăți, chestii naturale, cu tot felul de înlocuitori ai zahărului și așa mai departe. Asta, sincer vorbind, e o soluție pentru părinții care stau doar în casă și au foarte mult timp liber. E părerea mea, poate vom discuta altă dată despre mâncarea vegană, bio, 100% sănătoasă.
Realitatea noastră este că ieșim în oraș, mâncăm și pe la restaurante și că, în general, suntem foarte sociabili și ne înconjurăm de lume. Lume care consumă dulciuri și mâncare relativ sănătoase, dar nu genul ăla de mâncare ideală. Aceeași lume cu care interacționăm mai face și gesturi de genul „Uite ce bomboane faine am găsit! Le-am luat și copiilor că tare bune păreau. Haideți, copii, serviți!”.
Faza asta m-a enervat foarte tare mereu: oamenii care îi dau copilului tău dulciuri fără să te întrebe înainte. Dar ce să le faci?! Unora poți să le reproșezi, altora nu, că mai sunt și chestii de respect, persoane pe care nu le cunoști foarte bine și cărora nu le poți reproșa foarte rău ceva. Dacă cel mic nu are vreo intoleranță, îți muști buza și taci. Până la urmă, o bomboană nu-ți ucide copilul. Îți zici în gând, deși ai vrea să-i dai cu bomboanele în cap respectivului.
Mai sunt și bunicii sau rudele care nu-ți întâlnesc copilul foarte des și care, ghici ce?, atunci când vin în vizită, simt nevoia să îi aducă ceva bun copilului tău. Și ce să-i aducă? Doar nu credeți că-i aduce careva o carte de fizică cuantică! Îi aduce o prăjitură, niște bomboane cu ciocolată, ceva dulce.
Ca să fiu foarte clar, pe măsură ce scriu, realizez că, totuși, la noi situația nu e disperată: Sophia nu consumă băuturi din comerț, nu știe ce e aia Cola.Aici am reușit să mă impun. Când ieșim, primește apă sau limonadă îndulcită cu miere. Și nu are nicio problemă cu greutatea, este chiar slăbuță.
Totuși, ca tătic responsabil ce mă consider, înconjurat fiind, zilnic, de milioanele de sfaturi de genul „Trăiește sănătos”, sfaturi de care internetul e plin, și, din dorința de a ține problema sub control încă din fașă, am instituit o regulă: „Mâncăm dulce doar o dată pe săptămână, doar duminica.” În rest, compensăm cu fructe de orice fel, dar fructe să fie.
Bine, mai scapă fiică-mea la câte ceva dulce, când apare una dintre situațiile enumerate mai sus, dar, în general, ne ținem de regulă.
Dar ce fac eu în noua situație?! Că mă pălește seara un chef de ceva bun, de simt că înnebunesc! Așa o ciocolățică, câteva linguri de înghețată, hai și o bomboană! Doamne, ce bune ar fi!
Dar, nuuuuu poooooot! Că doar n-oi mânca eu în fața copilului așa ceva, într-o seară de marți, când el de abia așteaptă să vină duminica! Pe bune! Părintele trebuie să fie un exemplu pentru copilul lui!
Și stai, Dane, și rabdă! Și rabdă! Și iar rabdă! Cel puțin până adoarme copilul. Măcar atât. Și să mă vezi cum, pe la 12 noaptea, sunt eu înconjurat de dulcegării. Și de înghețată și de ciocolată. Și ce bine e! Și mă întreb de ce, Doamne iartă-mă, am început să mă îngraș.
Sau, când pofta e prea mare, când pur și simplu îmi învinge rațiunea, mai fac dintr-alea: când nu e Sophia atentă, mă duc repede până la frigider și hap! o bomboană. Că sunt puse bine, departe de ochii ei, undeva pe raftul de sus al frigiderului. Pitite de ea, dar la îndemâna mea. Nu le cumpărăm noi, le primim cadou de la cei care ne vin în vizită. Și doar nu credeți că mă lasă sufletul să le arunc!
Ce să-i faci?! N-ai ce să faci! Sunt un tată denaturat. Mănânc dulciuri pe ascuns și retrăiesc, la 35 de ani, momentele din copilărie, când făceam exact la fel cu bomboanele puse în pomul de Crăciun. Le țineți minte, nu? Alea învelite în poleială argintie sau galbenă. Nu știu cum se întâmpla, dar până de Crăciun, le mâncam pe toate. Aveam, însă, grijă ca poleiala să rămână agățată în pom. Le scoteam bomboanele cu atenție, să nu pară că au fost desigilate. De parcă mama nu știa ce-mi poate capul!
Acum, și eu știu ce-i poate capul Sophiei. Și, de Crăciun, mă voi preface că toate bomboanele puse în pom sunt sigilate. Pentru că, până la urmă, cel mai bun gust din lume este cel de ciocolată. Și chiar nu vreau să-mi frustrez copilul că lui i-am interzis acest gust. Dar doar duminica, da???!!! 🙂