Doamne, Dumnezeule, Bunuţule, îţi mulţumesc că m-ai făcut bărbat şi că mă ţii aşa!!!
Doamne, îţi mulţumesc ţie că nu mi-ai luat minţile şi nu mă trimiţi la pensat, la epilat, la manichiură, pedichiură. Doamne, dar cel mai mult îţi mulţumesc că nu mi-ai dat problema cu celulita. Îţi mulţumesc şi veşnic rămân recunoscător şi pentru asta.
Măi, oameni buni, mi s-a confirmat pentru a nu ştiu câta oară că femeile sunt o specie aparte. N-au frică, sunt kamikaze, curajul e a doua lor natură, dacă nu se chinuie, daca nu suferă, nu sunt sănătoase.
Îşi smulg părul de pe ele fără milă, îşi pun în păr vopsea cu amoniac de îmi lăcrimează mie ochii prin casă. A mea rezistă! A mea se abţine de la fleici, torturi şi fripturi suculente. Nu că se abţine!!! Mi le face, dar ea nu mănâncă, nu care cumva să pună un gram!!! Dacă nici ăsta nu e curaj… Are răbdare să îşi facă manichiura noaptea deşi în maximum două zile îi sare oja. Insistă! Îşi pune măşti pe faţă şi castraveţi pe ochi. N-aş avea atâta răbdare. Însă, cea mai şi cea mai cruntă experienţă e aia cu crema anticelulitică.
Frate, n-are! I-am zis! I-am arătat! Ea insistă că are celulită. Te pui cu nebuna? Nu te pui. Ştii cum e… Când i se pune piticul pe creier e bine să o laşi în pace. E mai sigur.
Aşa se face că, ieri, eram în curte, meşteream ceva. Ea şi fii-miu în casă, meştereau şi ei pe acolo. La un moment dat, îi văd că ies val-vârtej afară, a mea cu ochii ieşiţi din orbite. Se mişca necontrolat prin curte şi îşi tot punea mâinile pe coapse şi pe fese.
-Ce ai păţit? De ce eşti aşa panicată?
-Lasă-mă în pace că nu îți spun.
Continua să se mişte necontrolat. Zici că nu avea ţintă.
-Alo, iubire, ce se întâmplă? Te doare ceva?
-Nu îţi spun că râzi de mine.
Respira sacadat şi era transpirată.
-Măi, iubito, nu fă mişto. Cum să râd de tine? Spune-mi, ce s-a întâmplat?
Ruşinată din cale-afară, şi-a dus privirea într-o parte şi cu juma’ de gură mi-a spus:
-Mi-am dat cu o cremă anticelulitică. De aia cu ardei iute şi nu mai pot. Simt că iau foc. De aia am ieşit afară. Am crezut că, la aer, e mai bine, dar nu e. Intru în casă. Stai cu copilul! Vă chem eu când îmi revin.
Mască m-a lăsat.
-Pe bune???
-Dacă îndrăzneşti să râzi sau să zâmbeşti te dau şi pe tine!!! În somn!!! Că nu doar pentru mine vreau să fiu frumoasă, da?
N-a mai apucat să zic nimic că a facut stânga împrejur şi dusă a fost.
Eh, experienţa m-a învăţat că, în asemenea momente, e bine să laşi doamna în pace. E bine să stai liniştit şi să aştepţi, să ai răbdare până situaţia revine la normal. L-am luat pe fii-miu şi l-am dus cu mine să facem treabă împreună.
-Tati, unde e mami?
-Mami s-a dus în casă că are nişte treabă. Ne cheamă ea, bine? Când termină, ne cheamă ea. I-am spus amuzat.
Ne-a chemat într-un final. La cum era când a ieşit afară, mă aşteptam să dureze nebunia asta câteva ore bune. Dar nu, a fost rezonabilă.
P.S: Seara, la culcare, mă simţeam dator să îi spun că ea, pentru mine, e frumoasă oricum. A apreciat? Da, a apreciat.
P.S 2: Clar nu e uşor să fii femeie!!!