Râdeam de mama când plecam de acasă, la liceu. Îmi pregătea bagajele, îmi călca fiecare haină, le împăturea frumos, cu mare atenție și drag. Îmi făcea apoi sacoșele cu mâncare, întotdeauna mult prea multe pentru cât aș fi vrut eu să car, dar întotdeauna utile atunci când mă lovea foamea mai tare. Și acum parcă simt pe buze gustul zacuștii ăleia demențiale pe care o înfulecam pe ascuns, că era marfă de contrabandă în liceul militar.
Râdeam de mama că, întotdeauna, când era cu mâinile în bagaje, pleca ochii și scăpa câteo lacrimă. Se ștergea iute să nu o văd. Știa că voi râde de ea. “Hai, măi mama, ce mare lucru! Ne vedem peste două săptămâni!”. Ea nu zicea nimic. Trăgea aer în piept și își înghițea odată cu aerul și un oftat.
Pe atunci nu o înțelegeam. Eram tânăr, cu gândul la orice altceva decât la mama și râdeam de ea. Acum, Doamne, cât de bine o înțeleg!
“Tati, mami, vă rog să nu plângeți în gară! Vă veți face de râs! Și unde s-a mai văzut Taticool plângăcios?!”– asta ne-a spus ieri dimineață Sophia. Pleca în tabără. Prima ei tabără. Are doar 6 ani! Și și-a dorit enorm de mult să meargă în tabăra asta.
N-am plâns în gară. Ne-am ținut tari. Am urcat cu ea în tren, i-am așezat bagajele și am pupat-o rapid. “Să te distrezi!”- i-am spus, “Ne auzim mâine la telefon!”.
Maică-sa era exact ca mama, în urmă cu 20 de ani. În noaptea precedentă, i-a făcut bagajele. A fost serioasă tot timpul. De fiecare dată când îi împăturește o rochiță dintr-acelea minuscule (cât de mare poate fi o rochiță de copil?) și simpatice, zâmbește. O amuză creațiile astea pentru păpuși. Nu și de data asta.
De data asta a fost extrem de concentrată. I-a explicat Sophiei pe îndelete unde găsește fiecare obiect în geantă și cum și când trebuie să-l folosească. Sophia a ascultat foarte atentă, ca un om mare. “Mami, mă voi descurca!”- așa i-a spus. Și sunt sigur că așa va fi. Doar este fetiță mare! Are fix 6 ani!
Nici maică-sa n-a plâns în gară. A pupat-o repede de pe peron și a rămas la ușa vagonului. Ca niciodată aproape că nu și-a luat la revedere de la ea. De obicei, ne pupăm cu toții îndelung, chiar dacă stăm și doar 30 de minute despărțiți. Nu și de data asta. Iar Sophia e plecată pentru cinci zile!
Dar AZI? Ce facem AZI? Pentru că astăzi este cea mai frumoasă zi pentru Sophia și cea mai grea zi pentru noi, părinții ei. Astăzi este ziua Sophiei! Da! La 9 și 5 minute împlinește 6 ani. Și e departe de noi. E în tabără, iar noi suntem acasă. Și are doar 6 ani!
Mi-am dorit un copil independent. Încă de foarte mică, am căutat să îi stimulăm independența. Merge la grădiniță de la 2 ani, folosește cuțitul de la 2 și jumătate, se descurcă singură în cam toate împrejurările. E foarte indepedentă.
Și adorăm asta în fiecare zi. Mai puțin ieri și absolut deloc azi.
E prima oară când Sophia stă atât de departe de noi. Nici în escapadele romantice pe care le-am mai avut, nu am stat atât de mult despărțiți. Și niciodată de ziua ei!
Dar tabăra asta și-a dorit-o extrem de mult. N-a avut până acum o dorință mai mare. A acceptat să renunțe la cadourile și la petrecerea pe care le-ar fi avut dacă ar fi rămas în București.
Și, mai ales, a renunțat la noi, părinții noștri. “Vă iubesc foarte mult, dar îmi doresc la fel de mult să merg în tabăra asta!”– exact așa ne-a spus de fiecare dată când am întrebat-o dacă este pregătită să plece cinci zile fără noi și mai ales de ziua ei.
Și am lăsat-o. Ce am fi putut face? Doar o iubim mereu și pentru totdeauna. Și atunci când ne face fericiți, dar mai ales trebuie să o iubim când ne întristează. Pentru că ăsta este blestemul părinților și trebuie să ni-l ducem și noi pe umeri.
Copiii nu țin cont de suferința părinților. Sunt cu gândul doar la fericirea lor și nu ne observă nouă lacrimile. Sau, dacă le observă, râd de ele. “Hai, măi mama, ce mare lucru! Doar ne vedem în curând!”
***
I-am trimis Sophiei un tort în tabără. S-a ocupat mami de asta, după ce a scotocit internetul ca să găsească o soluție. Va avea o mini-petrecere astăzi.
Poate, când se întoarce, vom mai strânge câțiva prieteni din București să o sărbătorim.
Vom vorbi astăzi cu ea la telefon. Pe telefonul educatoarei, o singură dată pe zi. Așa e regula.
Dar ce vom face noi astăzi? Noi, părinții ăștia rămași acasă?
La mulți ani, Sophia! Mami și tati, te iubesc pentru totdeauna! Să crești mare, deșteaptă, sănătoasă și frumoasă! Căci independentă chiar ești deja!
La mulți ani, puiul nostru!
PS: Iartă-mă, mama! De abia acum te înțeleg. Îmi pare rău că am râs de lacrimile tale. Dar nu mă așteptam să te înțeleg atât de devreme!