Ajung și eu zilele trecute acasă ca tot omul, așteptându-mă să găsesc armonie, liniște și pace. Ce să vezi? Soaţa, foc și pară. Scotea flăcări pe nări și pe urechi.
-Ce s-a întâmplat, iubito?
-Nimic!
Eh, când auzi așa ceva din gura unei femei, e clar că s-a întâmplat o catastrofă, că e gata să spargă munţii cu pumnul, că Everestul e un fir de praf și că pe Bute îl face în ring dintr-o mișcare. E groasă treaba și situația trebuie tratată mereu cu delicateţe.
-Iubita mea, ce s-a întâmplat. Văd că nu ești în apele tale.
-Nimic! Ți-am spus doar!
Tonul… tonul acela te zgârie pe neuronii întregi și vreo doi dispar răpuşi în luptă.
Într-un final, după ce mai insist puțin, aflu că toți sorţii au fost împotriva ei. A început acumularea nervilor în drum spre parc, imediat ce a ieșit pe poartă. O vecină i-a reproşat tam-nisam să nu își mai tot alinte băiatul cu vorbe dulci că se va transforma într-un răsfăţat şi doar e băiat, trebuie să ştie să fie dur.
În parc, câteva mame aşezate pe o bancă la poveşti i-au spus că se agită prea mult, că ar trebui să stea pe margine și doar să-l urmărească cu privirea, că de ce îl tot ajută să se urce pe tobogan, că de ce îi face totul pe plac, că de ce îl urcă în leagăn la comandă, că de ce, după trei secunde, e iar la tobogan. „O să ajungi piele și os în ritmul ăsta”, i-ar fi spus o mămică. A terminat aventura cu parcul și pisălogeala mămicilor și s-a întors acasă, unde era și una dintre bunici.
-N-ar mai trebui să îl tot răsfeţi atât. Îi găteşti în fiecare zi. O să-l obișnuiești prost. O să îți ceară te miri ce noaptea la 12 și o să facă nazuri și mofturi mai târziu. Ar trebui să îi faci mâncare pe trei zile, că-i place, că nu.
Gata, a mea a cedat! Atât i-a trebuit. N-a răbufnit în faţa bunicii că e o finuţă și o delicată, dar vă spun mai jos, punctual, ce mi-au auzit urechile:
- Că îl alint cu vorbe dulci? Păi nu e al meu? De ce l-am făcut? Să îi vorbesc urât? Normal că îl alint! Îl iubesc și e tot ce am mai drag pe lumea asta! O să îl alint toată viața mea sau cât m-o lăsa!
- Că stau după el prin parc? Că îl urc în tobogan? Păi de ce m-am dus cu el acolo? Nu să mă joc cu el? Așa… îl țineam acasă!
- Că îl ajut să urce în tobogan???? Păi e mic!!!! Are doar un an și zece luni!!!!
- Că îl urc în leagăn? Păi cine să îl urce? Sfinţii???? Nu eu sunt cu el acolo?
- Că îl duc iar la tobogan? Păi dacă acolo vrea? Să nu îl duc? Nu pentru distracția lui am mers acolo? Nu ca să fie el fericit am mers în blestematul ăla de parc??? De ce am mers? Să sparg seminţe? Să fumez? Să stau pe facebook ca toate celelalte? Să îmi apăr şuncile oricum inexistente???
- Că îi gătesc în fiecare zi? Păi nu e normal să îi fac tot ce e mai bun? Nu e normal, dacă tot sunt acasă, să fac asta? Să stau la telenovele? Dar n-ar fi mai bine să-l las singur și să plec la mall? N-ar fi mai bine să merg la coafor sau la un spa? Păi ce? Îi fac o ciorbă, i-o las printre jucării și nu moare el de foame, nu? Așa ar trebui să fac???
Tonul… nu vreți să știți tonul… A fost într-un mare fel… A fost un ţipăt urlat printre lacrimi de frustrare. Credeam că îi puşcă venele de pe gât.
Nu că îmi laud soția, deși am toate motivele să o fac, dar e într-adevăr o super mamă. Și da, sunt de acord cu ea! Nu există pupături prea multe pentru copilul tău, nu există „prea multă implicare”, nu există prea mult din nimic ceea ce înseamnă dragoste pentru minunea din viața ta. Asta trebuie să ne intre bine în cap. Dragostea e toată, ori deloc. Nu există jumătăţi de măsură. Un copil iubit total va fi mâine un om puternic. Va fi un om care va crește cu încredere, un om sigur pe el.
Ok, nu ai tot timpul chef și putere să te ții după el. Știu că sunt ca argintul viu, dar atunci când, totuși, decizi să faci lucruri pentru fericirea lui, fii acolo. Copiii au nevoie mereu de dovezi și mai ales de dovada că îi iubim, că nevoile şi plăcerile lor contează pentru noi. Un gest mărunt, un cadou așa… că e miercuri și ai venit de la muncă, o zi în parc, în care să fii la fel de agitat ca el, pentru cel mic sunt aur curat. Nu mai are nevoie de nimic.
Într-un final, s-a calmat şi soaţa şi a ajuns la concluzia că face tot ca ea. Eu? Sunt total de acord! Nu că aş avea vreo şansă de a mă opune…