Ne-a lovit guturaiul cu tot meniul: tuse de zici că era sfârșitul lumii, nas înfundat și nițică febră că deh… ea de ce să lipsească?
Face soața programare la medic și lui fii-miu, ca oricărui om normal la cap, îi face o “deosebită” plăcere să calce pragul pediatrului. S-a codit, s-a învârtit, doar, doar ar fi scăpat. Nicio șansă. V-am mai zis eu că, dacă i se pune soaței ceva în cap, nici cu Garda Națională n-o schimbi.
Ne-am trezit noi dimineață în forță și hai să mergem. Fii-miu, ingenios din fire, aruncă întrebarea:
-Mama, mai e luna lui Mățișoi? (Mama, mai e luna lui Mărțișor?)
-Da, iubitule, mai e. Toată luna Martie e luna lui Mărțișor.
-Păi și lui Chichina nu ducem mățișoi? (Păi și Cristinei nu îi ducem mărțișor?)
Ce să îi spună soața acum? Că nu îi ducem? Adică le-am dat tuturor doamnelor și domnișoarelor din viețile noastre mărțișoare și tocmai ei, care e așa importantă nu îi dăm?
-Ba da, puiule, îi ducem. Ce mărțișor vrei să îi ducem?
-De ăla de care ai făcut tu.
O văd pe soață că se face verde albastră, se uită la mine și ridică din umeri.
-Durează 10 minute. Mai am făcute, doar să îl montez.
-Ok, îi spun…
A făcut soața mărțișorul, l-a ambalat frumos, i l-a dat lui fii-miu care dorea musai să îl țină, și hai la pediatru. Tot drumul a avut grijă de el. Îl ținea de parcă cine știe ce diamant transporta în mânuțele lui. Am încercat să îi spunem să îl pună pe banchetă, n-a mers. Să i-l ținem noi, n-a mers. Omul era hotărât să nu-l scape din ochi.
Am ajuns la cabinet, am intrat și îl auzim pe al nostru:
-Chichina, bună dinimasa! Să ai o pimăvaiă frumoasă! (Cristina, bună dimineața! Să ai o primăvară frumoasă!)
Pediatrul topit tot.
-Mulțumesc, Tudor. Foarte frumos din partea ta că te-ai gândit la mine.
-Da, m-am gândit. Așa-i că nu îmi faci injecție?
Râsete, codeli și iar râsete. Pediatrul râdea cel mai tare.
-Perspicace ăsta micu’. Mă mituiește așa de dimineață. Nu îți fac nicio injecție și îți dau și sirop din acela bun, să știi.
-Bun. Că e fumos mățișoiu. Mama l-a făcut. (Bun, că e frumos mărțișorul. Mama l-a făcut).
Adică fii-miu a analizat situația și a considerat că e destul de cinstit să nu primească vreo injecție și să i se prescrie sirop din acela bun, că deh… mărțișorul era frumos și cumva era echitabilă treaba, nu?
Trecem peste momentul comic și începe consultul. A stat al meu copil atât de cuminte de toți ne-am mirat. Un sunet n-a scos. L-a ascultat cu stetoscopul, n-a mişcat. I s-a uitat în gât, nici mâc. În urechi? Nimic.
-Doamne, Tudor, așa băiat cuminte n-am mai pomenit! Ești minunat!
-Mulțumesc!
-Dar ce s-a schimbat? Că de obicei duceam ceva lupte de convingere. Ne-a întrebat pe noi mirată.
Am ridicat din umeri că nici noi nu știam ce se întâmplă.
–A crescut, mă aud spunând.
Stă fii-miu, se uită la pediatru cum se așează la birou să ne scrie rețeta, se urcă pe scaun în fața ei și îl aud:
-Am fost cuminte, Chihina? (Am fost cuminte, Cristina?)
-Foarte cuminte, Tudor. Foarte cuminte.
-Meit o jucăie? (Merit o jucărie?)
–Doamne, normal că meriți. Și două!!!
-Meit leul și hipopotamul acela din desene animate?
-Da, Tudor, fix pe alea le meriți.
-Vezi mama? Și Chichina zice că le meit. Megem să le cumpăiăm? (Vezi, mama? Și Cristina spune că le merit. Mergem să le cumpărăm? )
Atât ne-a fost. Și-a dat și pediatrul seama că ne-a tradus pe toți de nici nu ne-am dat seama, s-a înroșit la față și s-a uitat la noi cu niște ochi de mielușel.
-Scuze, nu mi-am dat seama că piciul are un plan. Dacă vreți i le cumpăr eu, să știți!
Și uite așa, fii-miu, în mintea lui, a scăpat de injecție cu un mărțișor și s-a ales cu două jucării pe care i-am promis că i le va aduce iepurașul de Paște. Ce mai era să facem? Ziceți voi.
P.S: Aveți mare grijă că sunt șmecheri!
P.S: 2 Nu vă lăsați păcăliți ca noi.
P.S: 3 Are doar 3 ani!!! Mai târziu ce ni se va întâmpla???