Câtă dreptate este în această propoziţie, nu? V-am mai spus eu şi în alte articole că piticii noştri sunt oglinda noastră. Cum suntem noi, aşa sunt şi ei. Degeaba ni-i proiectăm în cap veseli şi senini, dacă noi suntem acasă închistaţi, nervoşi, supăraţi, stresaţi sau oricum altfel.
Nu o dată, am văzut copii isterici sau egoişti şi, nu o dată, am văzut părinţi uimiți de reacţiile pruncilor lor. “Uită-te şi tu cât de rău poate să fie! Nu îmi dau seama cum poate să fie aşa!”. Ei bine, acestor părinţi îmi vine simplu şi fără pic de discreţie să le spun doar atât: ”Uită-te în oglindă”. N-am niciun dubiu că de la ei vine problema.
Nu vreau să mă laud, că nu e cazul, dar al meu pitic e mereu cu zâmbetul pe buze. Cum de e aşa? Păi e simplu. Încă înainte de a vedea lumina zilei, am stat cu soaţa şi am creat o listă scurtă de lucruri pe care vrem să le facem şi lucruri total interzise în casă.
Le-am cules de pe la prieteni, din copilăria noastră, prin exemplul părinţilor noştri, din imaginaţie, din principiile noastre sau observate la alţii şi aşa mai departe. Aşa se face că avem o listă întreagă de la care sperăm să nu ne abatem vreodată. Vi-o redau mai jos cu explicaţiile aferente. Poate vă ajută:
-
Copilul are voie să se joace peste tot în casă, în afară de zonele periculoase.
N-o să-i spun niciodată copilului meu că nu are voie în dormitorul nostru, în baie, hol sau bucătărie. E şi casa lui. Dacă vrea să sară în pat sau să se afunde în pernele noastre, foarte bine! Dacă vrea să îşi arunce toate jucăriile în cadă, la fel de bine! Poate le şi spălăm cu ocazia asta. Vrea să facă inventarul oalelor? Excelent! Poate ne dăm seama că unele ne sunt de prisos…
-
Copilul are voie să facă tot ce vrea, atât timp cât nu e periculos!
N-o să-i spun niciodată să nu se urce pe canapea. De ce aş face-o? Pentru că ar putea cădea, aţi spune… Acum, când e mic, inevitabil cineva e în permanenţă cu el aşa că nu văd pericolul. Vrea să se joace cu casca mea de motor? Foarte bine, poate îl prinde pasiunea. N-am o problemă cu asta. Vrea să se urce pe scară şi să culeagă un măr? Foarte bine, voi fi acolo să-l ajut. Vrea să tundă gazonul? Super!!! Mă scuteşte de o treabă în plus şi ne şi distrăm împreună. Repet! Orice, atât timp cât nu e periculos.
-
Lăsăm copilul să se uite la televizor dacă asta vrea.
Am mai discutat pe tema asta şi da, este un rău pe care îl trec cu vederea. Vă spun sincer, băiatul meu nu se uită la desene animate, în schimb, canalele de muzică sunt favoritele lui. Are şi preferaţi! Când aude piesa “Can’t stop de feeling” a lui Justin Timberlake fuge ca un nebun până în sufragerie. Ce face? Dansează de rupe podeaua şi noi pe lângă el!
-
Nu ne certăm niciodată de faţă cu copilul.
Orice s-ar întâmpla, niciodată, dar niciodată, nu vom ridica tonul în faţa lui. Oricâți nervi am avea, nu ne vom dezlănţui de faţă cu el. Nu este el vinovat pentru problemele noastre.
-
Nu ne vom duce niciodată supăraţi la culcare.
Ştiu că a fost o frază dintr-un film, dar pentru noi e foarte importantă. Niciodată nu ni s-a întâmplat să ne culcăm spate în spate, supăraţi, cu lacrimi în ochi, frustraţi sau mai ştiu eu cum. Întotdeauna am rezolvat problema înainte să punem geană pe geană. Deocamdată problema se pune doar între noi doi, că cel mic e prea mic să înţeleagă, dar cu timpul îl vom include şi pe el.
-
Nu vom recurge la educaţie prin bătaie.
Am mai zis-o şi o repet: violenţa unui adult asupra copilului apare atunci când adultul nu mai are argumente. Pe mine m-au bătut ai mei. În special tata. Acum, dacă îi aduc aminte, îmi spune amărât că nu mai ştia ce să îmi spună. Sper din suflet ca acest punct „6” să-mi fie căpătâi şi să am atâta putere să reuşesc să îmi educ copilul fără să ridic mâna asupra lui. Din asta îmi fac chiar un scop în viaţă.
-
Nu ridicăm tonul la copil.
De ce aş face-o? Chiar cred că de vorbă bună poate să înţeleagă toată lumea. Nu suntem obişnuiţi cu cearta, nu vrem să trăim aşa şi chiar sper că nu ne vom transforma pe parcurs. (La mine au funcţionat pedepsele. Cea mai rea era atunci când mama mă punea să îmi fac ordine în cameră :)))) )
-
Joaca va fi a doua noastră natură.
Da, să te joci poate fi plictisitor. Ce adult cu griji, probleme şi stres pe cap vrea să alerge maşini prin casă, să bată mingea sau să facă lego? Nu ştiu prea mulţi care să bată din picior de nerăbdare să ajungă acasă pentru asta dar ştiu mulţi părinţi care, datorită copiilor lor, au redescoperit plăcerea jocului. Părinţi care ar face orice, ar sta şi în cap ca să îşi vadă copilul zâmbind.
Credeţi că, după o zi de muncă, nu m-aş tolăni în faţa televizorului la un film la care să nici nu mă uit atent? Credeţi că n-aş vrea să zac ca o legumă? O, ba da, aş vrea şi încă cum? Dar mult mai important mi se pare să petrec timp cu cel mic şi să mă bucur de bucuria lui că mă are acolo, lângă el şi că împreună facem ceva important. Fie că vorbim despre un castel din lego, o minge studiată atent, sau o carte ilustrată răsfoită într-un stil barbar. Pentru el, acel lucru, în acel moment, e ceva important şi asta, pentru mine, înseamnă tot.
-
Să îi luăm părerile în considerare oricât ar fi de mic.
Da, de când conştientizează că e pe această lume, copilul are dorinţe şi păreri. Al meu are abia un an şi trei luni, dar e foarte hotărât. Şi uite aşa, petrec minute bune pe pervazul geamului şi împreună studiem copacii bătuţi de vânt sau oamenii care trec pe stradă. Împreună închidem şi deschidem sertare şi uşi de la dulapuri, împreună reorganizăm hainele în dulap sau CD-urile în rafturi. În fiecare zi! Asta îl face fericit, asta facem! Punct! Pentru el e important.
-
Să râdem chiar dacă nu ne prea vine.
Iar ajungem la muncă şi grijile cotidiene. Nu e treaba celor mici că noi suntem stresaţi. Da, e bine să ştie că banii nu pică din cer, e bine să ştie că mami şi tati muncesc, e bine să înveţe să preţuiască eforturile noastre, lucrurile pe care le primeşte şi aşa mai departe. Dar atunci când suntem acasă, să fim acasă. Acasă, pentru noi, e locul sfânt. Locul în care nu ni se poate întâmpla nimic. Acolo, noi trei suntem fericiţi şi nu permitem nimănui să ne strice bucuria.
La noi în casă domină veselia! Uităm de orice supărare imediat ce am intrat pe ușă. Aruncăm oboseala în sertar, grijile la uşă şi stresul la intrarea pe stradă. Acasă nu avem nevoie de aşa ceva. Acolo, în fiecare zi ne aşteaptă raţiunea noastră, ne aşteaptă omuleţul acela care nu are nevoie de încărcătură negativă, omuleţul acela care ne dă putere zi de zi să ne dorim să fim mai buni.
De asta, la noi în casă se zâmbeşte mereu. De asta copilul nostru e vesel şi senin.