M-am tot gândit dacă să scriu articolul aceasta sau nu. Inițial mi-a fost rușine de ceea ce am simțit, apoi mi-am mai revenit, iar s-a instalat rușinea și tot așa. Până la urmă, am zis că dacă tot am fost sincer cu voi până acum, să fiu până la capăt.
Știți poveștile acelea cu finalul de concediu când toată lumea e supărată că s-a întors la muncă, mai puțin părinții de copii mici? Aceștia din urmă vin fericiți, dornici să povestească, să asculte poveștile altora, sunt activi, implicați, zici că au băut o cisternă de cafea în acea primă dimineață de muncă. Eh… din păcate și cu regret vă anunț că fac parte din ultima categorie.
Am avut un concediu de trei săptămâni. Eram atât de entuziasmat de ce va urma, eram extaziat la gândul că îmi voi petrece absolut tot timpul cu fii-miu, că ne vom juca, că ne vom distra, că vom călători, că vom face tot ce ne trece prin cap.
Așa am făcut! Dar ce a implicat asta? TOT! A implicat fiecare celulă din corpul meu, fiecare neuron, fiecare sinapsă, m-au durut și mușchii pe care nu știam că îi am la cât l-am cărat în cârcă, la cât m-am tăvălit și la cât am alergat. Mă durea și părul în cap!
Am fost acolo cu el trup și suflet 30.240 de minute. Cam atât înseamnă trei săptămâni. Au fost nopți în care ne-am făcut de cap și am dormit împreună (copilul nostru doarme de la 4 luni în patul și în camera lui).
Fiind în deplasare, am zis că e permis orice. Ne-a călărit, ne-a îmbrățișat, ne-a tras câte-un picior pe unde ne era lumea mai dragă și la 6-7.30 ne dădea trezirea, gata de acțiune.
Când am ajuns la bunicii lui de departe, ne-am gândit că va fi un huzur de nedescris pe mine și pe soață. Ne-am gândit că îl vor acapara cu totul. Ei bine, nu. Tot noi am fost vioara întâi. Nici măcar o seară la cinema nu am fost…
Să nu cumva să vă imaginați că mă plâng, însă a fost totul atât de intens încât am învățat și eu ce înseamnă somnul de prânz. Din copilărie nu l-am mai exersat. Acum, cot la cot cu fii-miu l-am savurat.
Au fost momente în care ne venea să ne urcăm pe pereți pentru că răsfățul și-a spus cuvântul. Au fost momente în care ne rugam de el să facă nani seara mai devreme, să apucăm și noi doi să mai schimbăm o vorbă. Au fost momente în care ni se făcea, mie și soaței, dor unul de altul în aceeași mașină, în aceeași casă.
Pur și simplu ne-a acaparat total și ne-a consumat toate resursele de energie. Nici în parc nu a fost simplu. Ne punea să ne dăm cu el pe tobogan, să alergăm cu el peste tot, să ne dăm în leagăn, cu bicicleta, sau să ne cățărăm prin copaci. Am făcut de toate. Dacă unul voia să ia o pauză, era aspru sancționat: o privire năucitoare și apoi o smiorcăială de nedescris. Ne-a vrut acolo 100%. Și am fost! REPET: nu mă plâng!
Cu ce am dat de greu? Cu gătitul. În cele trei săptămâni, am călătorit mai peste tot prin țara asta, iar soața mea, care suflă și în iaurt, m-a obligat să caut cazări care au inclusă și o bucătărie unde ea și doar ea poate să gătească. Așa am făcut. Ei bine, în timp ce ea gătea preparate delicioase pentru prințul familiei, eu eram ba cal, ba măgar, ba excavator, trambulină, în special trambulină. Am un abdomen… demn de invidiat, lucrat cu două piciorușe săltărețe.
La un moment dat, nu mai puteam să îl strig. Mi se părea că par nebun. El e o fire agitată și veselă. Acum e aici, în secunda următoare e în cealaltă parte și face o năzbâtie. Nu mai puteam să spun “ai grijă”, “nu e voie acolo”, “să nu bagi în gură”, “scutură mâinile”! NU mai puteam. Până la urmă… am putut…
După vreo două săptămâni, am discutat cu soața și ne-am gândit să lăsăm copilul acasă două zile și să fugim undeva doar noi. Așa e frumos și simțeam nevoia doar de noi doi. A fost de acord, m-a surprins, m-am entuziasmat.
Ne-am întors acasă, bucurie mare că și-a descoperit jucăriile mult iubite, le-a numărat, le-a testat până pe la miezul nopții, după care a căzut lat la el în pat. Am discutat cu bunicii, i-am informat că vrem să evadăm două zile singuri și ce să vezi? Ne-au spus pas. Aveau treabă. A doua zi, cu sufletul plin de speranță am sunat bona. I-am zis că o plătim în plus, că îi dăm ce vrea sufletul ei, doar să vină la noi. Ce credeți? Ne-a spus pas. Femeia, știind că suntem plecați, și-a făcut program și nu avea cum să ne ajute.
Eram ca doi triști pe canapea. Am stat așa o vreme și, până la urmă, am zis că nu putem să încheiem frumusețe de concediu cu corăbiile înecate, așa că ne-am urcat în mașină și am mai făcut o drumeție la munte. Ne-am gândit că va fi distractiv, că cel mic va zburda cât îl vor ține picioarele și tot așa. Ce să vezi? A vrut doar în brațe, doar în cârcă și iar în brațe. Două zile au fost cât 2 săptămâni și 5 zile!
Am ajuns acasă frânți de oboseală, iar dimineață eu am fost primul care a plecat la serviciu. Am intrat pe porțile clădirii, mi-am cumpărat o cafea și m-am așezat confortabil pe scaunul biroului. Am stat relaxat preț de o jumătate de oră. Prima jumătate de oră relaxantă pentru corpul meu din ultimele trei săptămâni.
P.S Vă rog nu aruncați cu pietre.