Ce poate fi mai frumos decât o escapadă cu copilul? Nimic, mi-am zis. Gândindu-mă aşa, l-am luat într-o dimineaţă şi ne-am dus direct la Zoo. N-am mai călcat cu el pe acolo până atunci şi am zis că va fi o experienţă cel puţin interesantă. A fost, dar cu bune şi mai ales rele.
Al meu copil e fascinat de animale. Nu ştie să le spună pe nume, dar le imită “glasul” 1 la 1. E o fascinaţie la noi în casă când îşi aduce aminte de cal. E ceva… noroc că nu stăm la bloc şi nu avem vecini aproape.
Bun! Am descins la Zoo. Am plătit 13 lei intrarea pentru mine, moca pentru el, hai să mergem să vedem necuvântătoarele.
Prima oprire: maimuţele. Total neinteresante (alea care nu stăteau ascunse). La o cuşcă, buluceală maximă. Un babuin stătea foarte aproape de aleea ticsită de oameni. Fii-miu, hop şi el unde e agiţaţia mai mare.
Ce se întâmpla acolo? Vreo 4 părinţi cu vreo 6 copii după ei hrăneau biata maimuţă. Deşi scria clar să nu hrănim animalele, oamenii au trecut peste acest detaliu. Aşa se face că animalul s-a ghiftuit cu nişte chipsuri, o coajă de banană rămasă de la un copil şi nişte pufuleţi. Ce mai? Deliciu!
Ce m-a şocat, însă, foarte tare au fost încurajările adulţilor făcute copiilor: “Hai, pune mâna şi dă-i şi tu!”. Al meu se uita mirat la circul din faţa noastră şi instinctiv a vrut să facă la fel. L-am tras de mână şi m-am trezit spunându-i: “Tati, nu e voie să facem aşa. Aici nu avem voie să dăm mâncare animalelor”. Ce să vezi că am fost ţinta unor priviri nu foarte prietenoase şi am auzit şi câteva comentarii pline de “urări de bine”. Toate, de faţă cu copiii.
N-am mai zis nimic că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, aşa că am mers mai departe. Hai la peşti! La peşti ne-am dus! Acolo scrie iar clar să nu te apropii de acvarii.
Ce să vezi? Un tată cu doi copii după el lovea cu palmele sticla şi îi încuraja şi pe cei mici să facă la fel, chipurile să le atragă peștilor atenția. Ce să vă facă, măi, peștii ăia? Să înceapă să cânte? Să danseze? Să facă un sincron de breakdance? Suntem în Finding Nemo? Habar nu am ce așteptări aveau, așa că am trecut mai departe ca să nu mă mai confrunt cu priviri și comentarii aiurea.
Am sperat că la cușca leilor, a tigrului sau la urși va fi mai ok. Aveam speranța că măcar aceste animale de care al meu e fascinat să fie prin zonă. Nope! Dormeau tun, undeva la umbră, printre buruieni și lemne uscate… Eu muream de cald, fii-miu murea de plictiseală că în afară de a ne plimba pe alei nu vedeam/făceam mai nimic.
Hai că a venit soarele și pe strada noastră și la figurat, că, la propriu, ne-a omorât. A dat norocul peste noi la zebră, la cămilă și la dromader. Le-a studiat, a zis că-s cai, a încercat în fel și chip să se ducă până lângă ele și nu reușea să înțeleagă de ce nu poate să le dea apă din sticla lui. Eh, cum ar fi fost? Ca să fie treaba treabă și să fim clari în descrieri și identificări, am ajuns și pe la cai. I-am studiat, i-am apreciat și nici că mai vrut să plece de acolo. Era pur și simplu fascinat.
Lângă noi, se așează un cuplu cu o fetiță de vreo 4 anișori. Al meu, foc pe cal și alta nu. Necheza mai ceva ca cel mai nechezător cal născut vreodată. Eu mă amuzam copios, că, în sfârșit, a reușit să vadă un cal în realitate și l-a și recunoscut pe galopat, când aud o voce lângă mine:
“-Tati, de ce face așa băiețelul?
-E bolnăvior, tati… nu te mai uita așa…”
Eram șocat! Jur! Așa ceva nu am crezut că îmi e dat să trăiesc și m-am simțit dator să răspund:
-Nu e bolnăvior, puiule. E doar fericit că vede calul şi îl imită”.
Ne-am întors și am plecat. Mi-a pierit tot cheful de orice. Am mai dat o tură pe la rațe, nu de alta, dar erau în drum spre ieșire. Fii-miu foc să facă baie cu ele și mă gândeam la cuplul întâlnit la cai. Oare ce ar fi zis dacă l-ar fi văzut pe prinț că face tot posibilul să se arunce în apă printre rațe. S-ar fi gândit că 100% e “bolnăvior”, dar nu îmi dau eu seama, bănuiesc…
Până la urmă ne-am dat seama că nu prea mai avem ce să facem pe acolo şi ne-am dus să ne răcorim la o terasă. Acolo n-a mai zis nimeni că fii-miu e bolnav, deși alerga de colo colo şi continua să imite calul. Nimeni nu dădea mâncare câinilor care mişunau pe acolo poate-poate le pică şi lor câte-un mic din farfuriile mesenilor.
Ce mi-a plăcut?
- Entuziasmul lui fii-miu când a văzut pentru prima oară calul în realitate atât de aproape.
- Am văzut copii mulţi alături de părinţii lor.
Ce nu mi-a plăcut?
- Nesimţirea de care noi, ca părinţi, putem uneori să dăm dovadă.
- Exemplele proaste pe care le oferim celor mici, dar avem pretenţia că suntem nişte părinţi moderni care ne creştem copiii civilizat.
- Animalele alea care n-au o vină pe lume suferă mult de tot… În locul lor, aş avea câteva exemplare de oameni care ar putea să le ia locul, iar copiii ar putea să se uite la ele şi să înveţe că aşa NU se face.
- Nu înţeleg de ce nu putem să respectăm nişte reguli nici măcar atunci când suntem însoţiţi de copiii noştri. E ca la trecerea de pietoni. Oare părinţii care dădeau mâncare animalelor îşi învaţă copiii să treacă pe roşu?