-Unde vrei să te duci?
-Păi la unii care au multă, dar multă răbdare.
-Păi de ce?
–Pentru că mie îmi place să fiu ținut în brațe. Cel mai mult pe lumea asta îmi place să fiu ținut în brațe. Da… mai mult ca orice. Și îi vreau pe unii care să mă țină în brațe tot timpul.
-Știi, totuși, că orice om are răbdarea limitată. Cum vei reuși tu să-i faci pe ăștia doi să continue să te țină în brațe atât de mult? Mai ales noaptea, când și ei vor fi epuizați?
-Ai încredere în mine. Știu să plâng. Mult de tot. Ca nimeni altul. Și știu să fac și cea mai neajutorată față din lume. Da… Sunt tare simpatic. Și mă voi abandona în brațele lor. N-au cum să reziste.
A închis el conversația cu Divinitatea, lăsând Infinitul fără cuvinte. Și apoi s-a născut.
Cei doi părinți i-au spus Corcodel. Da, au glumit, nu e numele acesta trecut în certificatul de naștere, dar li s-a părut că i se potrivește prima oară când l-au luat în brațe.
Totuși, după o lună, porecla i s-a schimbat în T- Rex. Bebelușul cu fața aceea simpatică nu prea înțelege de ce nimeni nu-i mai spune Corcodel, ci T-Rex. Nici nu îl interesează. Pentru el e important locul acela cald din brațele părinților.
Două pătuțuri i-au cumpărat. Unul pentru camera lui, pe care o împarte cu sora mai mare, unul pentru situații excepționale, pus în camera adulților. Saltele de calitate, cu cearceafuri moi, frumos mirositoare.
Mda, nu le vizitează prea des. Undeva la 5-10 minute dintr-o zi întreagă de 24 de ore. În rest, își vede visul împlinit. Da, stă în brațele lor.
Pentru că, așa cum și-a propus înainte să se nască, lui îi place să stea la pieptul lor. Și face totul să-și trăiască visul zi de zi.
Când nu stă la sânul mamei, că se mai și epuizează doza de lapte, e mutat la pieptul tatălui. Că mami pică noaptea din picioare de epuizare și tati preia supravegherea.
Și ce haios e tati! Îl ține în brațe, îl leagănă ore în șir și îi cântă tot felul de tâmpenii. Uhuhu, uhuhu! sau Dormi cu tata, puiule! Și tot inventează. N-are voce tati, dar bebe îl tolerează. Nu e atât de deranjant, în comparație cu căldura teribil de plăcută pe care o degajă pieptul lui.
O dată, tati a reușit să adoarmă cu bebe în brațe. Sau să fi fost de mai multe ori? Da, a reușit. Stătea în picioare, sprijinit cu spatele de marginea patului și a ațipit câteva secunde. Dar s-a trezit brusc că s-a speriat. Era să scape bebelușul din brațe. Nu l-a scăpat din fericire. Doar că cel mic s-a trezit. Iar. A zecea oară în doar câteva ore. Și tati a trebuit să cânte din nou uhuhu, uhuhu.
Da, bebelușul e tare fericit. În brațe la tati, acolo, cu urechea pe inima lui și burtică pe burtică. E bestial locul ăla! Îl liniștește imediat.
Dacă ar putea sta acolo o veșnicie… Ce tati minunat ar avea!
Râde tati acum, când scrie textul acesta cu laptopul pe picioare și cu bebelușul instalat fix pe pieptul lui. Râde. Se și vede, așa metaforic, peste 50 de ani, cu copilul în același loc. El scheletic, piele și os, poate încă viu, dar cu siguranță cu ultimele suflări. Dar cu cel mai fericit copil din lume!
Pentru că tatăl lui tocmai a primit titlul de Cel mai bun îmbrățișător din istorie!