Alfie Kohn, mare psiholog american în zona de parenting, răspunde simplu:
cât de multă puteți, atât timp cât nu își fac rău.
Citez din cartea lui, „Parenting necondiționat”- „Ca părinți, este nevoie să fim implicați și conștienți de detaliile vieții copiilor noștri. Nimic din această carte nu ar trebui interpretat drept o invitație de a ne relaxa total și de a-i lăsa pe copii să crească ei singuri. Este de datoria noastră să deținem controlul și anume să asigurăm un mediu sănătos și sigur, să oferim îndrumare și să stabilim limite, dar nu este nicidecum datoria noastră să solicităm obediență absolută și să reglăm toate detaliile vieții copiilor.”
Haideți să vă dau cazuri concrete:
–Copilul vostru a aruncat o jucărie de pluș, pur și simplu, că așa i-a venit lui, în momentul acela. Voi i-ați zis: „Nu faci bine!” Sau l-ați mustrat imediat să o așeze la loc. Deși copilul nu stricase nimic. Și, cu siguranță, mai târziu, i s-ar fi făcut dor de jucăria respectivă și și-ar fi luat-o înapoi. Tu, când vii acasă seara, îi pui imediat toate lucrurile în ordine, sau le arunci pe unde apuci și, eventual, le strângi mai târziu? Vă întreb.
– Sau mergeți cu copilul în supermarket. Și i se face poftă de ceva bun. Complet inofensiv. Nu știu, să zicem: de un colț de pâine. Miroase senzațional la raionul de pâine tot timpul. Ce-i spuneți? O luăm acum, dar mâncăm mai târziu că nu avem voie! Dar de ce nu avem voie, acum? Ba da, avem voie! Eu mănânc cu fiică-mea din orice prindem. Împreună, cu guri mari, de poftă. Evident luăm ambalajele la casă și plătim.
– Sau cum faceți cu zona de jucării? O evitați, nu-i așa? Sau cea de dulciuri? La fel! Zonele alea zici că au bombe puse în ele și nu avem ce căuta pe acolo că murim! E prăpăd acolo!
Noi facem altfel. V-am povestit pe larg aici. Din primul moment în care intrăm în supermarket, noi mergem direct la raionul de jucării. Și îi dau voie Sophiei să aleagă ce vrea. Da. Uneori își pune 3, 4 jucării. Și, cât stăm în magazin, se joacă cu ele. Când ajungem la casă, interesul ei este deja scăzut pentru multe dintre produsele alese.
Regula noastră este: luăm o singură jucărie, dacă ne permitem și dacă nu cumva o mai avem deja acasă. Funcționează de fiecare dată.
Cum înțelege copilul dacă ne permitem? Prin comparație. De ex: dacă luăm jucăria asta este ca și cum am plăti 10 sticle cu lapte. Tu bei o sticlă la 2 zile, deci 20 de zile n-am mai avea nevoie să cumpărăm lapte. Eu zic că e cam scumpă jucăria asta, mi-aș dori să alegi ceva mai ieftin. Și da, funcționează!
Din exemplele astea ce vreau să înțelegeți: de multe ori le spunem copiilor noștri NU în situații complet aiurea. Asta pentru că, fie ne este mai comod să le dăm interdicții, fie nu ne-am gândit la strategii alternative. De genul celei cu alegerea jucăriilor.
Sau mai rău, uneori, folosim amenințările sau mita. “Nu te mai las la desene animate, dacă nu te potolești!” Sau „Dacă încetezi cu urlatul, îți dau o bomboană”. Chestiile astea sunt chiar mai grave decât NU-ul răspicat.
Știți ce mă mai enervează? Replica „Faci asta pentru că așa vreau eu! Eu sunt părintele tău, eu știu mai bine, eu sunt adultul, trebuie să faci ca mine!” Eventual, pentru clarificare, îi mai ștergi și o palmă la fund. Am urât asta la tatăl meu!
Știți cât rău îi fac copilului tehnicile astea de parenting condiționat? Puneți-vă în locul lui, de fiecare dată. Gândiți-vă ce simte când îi spuneți astfel de lucruri.
Spune Alfie Kohn că, în sufletul copilului, se creează sentimentul de control, de limitare, de îngrădire. La fel, când folosim mita, pedeapsa sau recompensele, copilul se poate simți iubit doar când se conformează pretențiilor noastre.
Noi ne iubim, însă, copiii tot timpul, nu-i așa? Atunci hai să le și arătăm asta!
Problema dominantă a parentingului în societatea noastră nu este îngăduința, ci frica de îngăduință. Suntem atât de îngrijorați să nu ne răsfățăm copiii, încât sfârșim prin a-i controla excesiv.
Dar dacă nu-I iubim noi, cine să-I iubească? Dacă nu-I pupăm noi, dacă nu-I giugiulim, atunci cine să o facă? Cei mai mulți dintre noi am fost niște copii crescuți în stilul clasic, foarte dur, și foarte rar primeam o îmbrățișare. Eu știu că am suferit în copilărie din cauza lipsei afecțiunii părinților.
Haideți să vă mai dau niște exemple: își uită copilul gustarea acasă. O uită pur și simplu. Ce-i faceți pe drum? Îl certați, nu-i așa? “Ești un împrăștiat, habar n-ai de lucrurile tale, acum vei face foamea!” Și tot așa. Dar, dacă un adult ar face asta, l-ați certa și pe el? Dacă și-ar uita soțul pachetul acasă, l-ați certa? Nu cred. Cred că i-ați zice să-și cumpere de undeva ceva de mâncare.
Unii părinți intervin din obișnuință: “Încetează cu alergatul!” Deși nu e niciun pericol prin preajmă. Sau îi controlăm cu replica aia fatală: “Fiindcă așa spun eu!”.
Ei bine, stilul ăsta autoritar duce la o supunere totală și capete plecate, și nu funcționează niciodată pe deplin. Să nu-mi spuneți că voi puteți să vă adormiți copiii exact la ora stabilită, deși ei nu vor să adoarmă. Orice ați face, tot nu puteți să îi adormiți. Sau să se oprească din plâns la comandă.
Dar știți ce le faceți prin mustrările astea? Îi stricați! Da, le stricați caracterul puternic și liber, îi șlefuiți ca să intre în niște matrițe impuse de societate, niște matrițe, de multe ori, învechite.
Știți care este paradoxul? Că atunci când scapă de voi, devin cei mai rebeli oameni cu putință, fac toate tâmpeniile care n-au fost lăsați să le facă. Toate odată!
Studiile arată, spune Alfie Kohn, că, în tabere, cei mai neascultători copii sunt cei care, în viața de zi cu zi, sunt cei mai supuși. Ei se îmbată, ei fumează, ei se droghează, ei fac tâmpenii. Ceilalți sunt mult mai echilibrați.
Ăștia “cuminții” cum le spunem noi, erup. Au o viață plin[ de interdicții, sunt atât de supravegheați de părinți, încât atunci când adulții dispar, dau pe-afară, nu mai au limite!
Stilul dictator de parenting poate genera copii atât de cuminți, încât toți vecinii mor de invidie. Copiii ăștia par a fi copiii perfecți, dar unii dintre ei pot dezvolta sechele grave. Cu vieți paralele și ascunse, cu momente de răbufnire groaznice.
Concluzia este simplă și unică, potrivit lui Alfie Kohn: Un stil de parenting „mână de fier” nu promovează, ci subminează dezvoltarea morală a copiilor. Cu cât copiii au mai puține șanse să decidă în legătură cu modul adecvat de a acționa, cu atât vor acționa mai mult în moduri care să-I mulțumească pe alții, decât pe ei înșiși. Practic vor fi niște adulți nefericiți.
Să vă mai povestesc și despre modul în care ne jucăm cu ei? Copiii care sunt controlați, pentru care părinții sar imediat să-i ajute, cedează mai repede în fața provocărilor, atunci când sunt lăsați singuri, decât cei care sunt doar ghidați ca să rezolve o problemă, nu li se dă direct rezultatul.
Și încă ceva: potrivit studiilor, copiii controlați acasă, cu mână de fier, au rezultate mai slabe la școală atunci când vine vorba despre proiecte inovatoare. Când trebuie să gândească singuri, să ia singuri decizii, cer ajutorul părinților. Pentru că știu că părinții au răspunsul perfect. Dar părinții nu sunt de față și atunci copiii se blochează și, de multe ori, greșesc.
Închei, spunându-vă cum fac eu cu fiica mea. Sophia are toată libertatea pe care o vrea, atât timp cât nu-i afectează pe cei din jurul ei. Este exact principiul democrației, dacă vreți.
Vrea să mănânce pe jos? Care e problema? Mâncăm împreună!
Vrea să meargă în pijamale la grădiniță? Exact așa merge. A făcut-o o singură dată. Când a ajuns la grădiniță și a văzut că toți ceilalți copii sunt îmbrăcați frumos, a venit singură și a cerut să o schimb. Și-a dat seama singură că a greșit. Și nu i-a mai trebuit de atunci să meargă la grădiniță în pijamale. Dar, dacă i-aș fi interzis, ar fi ieșit ditamai scandalul.
Dați-le copiilor voștri șansa să aleagă! Nu le impuneți deciziile voastre!
Eu vreau ca fetița mea să devină un om puternic, un om liber! Un om creativ, un om care să se descurce singur și care să lupte pentru idealurile ei.
Nu vreau să aibă capul plecat, nu vreau să accepte ceva doar pentru că îi spun eu sau alții. Vreau să ceară argumente, vreau să se impună!
Vreau să fie un om modern, care să facă față noilor societăți, noilor provocări!
Și spunem împreună: DA, autonomie! DA, poți face asta! Da, ai voie!
Da, cred în tine! Da, copilul meu, te iubesc mereu, indiferent ce alegi să faci în viață!
Pentru că sunt dator, ca părinte, să te iubesc necondiționat!