Știți momentul ăla în care simți pur și simplu că se rupe o parte din tine și nu ai ce să faci? Eh, am trăit-o pe propria piele și dacă aș fi putut să iau toată durerea lui asupra mea aș fi făcut-o înzecit. A fost îngrozitor.
Să vă povestesc.
Eram în curte, de bună dimineață, și împreună cu familia ne savuram cafeaua. Fii-miu, de un an și zece luni, încă nu prea stăpân pe tainele alergatului, mersului și ale atenţiei, era pe lângă noi. Toate bune și frumoase până când a zărit în iarbă o lopăţică. Ce să mai? Și-a luat azimutu’ și du-te, copile! Doar că, neatent fiind și la ce să fie bun și „uitatul ăsta pe unde mergi?”, s-a împiedicat de o afurisită de piatră decorativă și a dat cu fruntea direct de ea.
A durat o fracţiune de secundă ca soția să-l ridice. Nici mai mult nici mai puțin. Sărăcuţul a început să plângă instant și era deja în brațele ei.
La prima vedere, nimic grav. O julitură cam de un centrimetru am văzut noi, plină cu frunze. În secunda următoare, toată faţa copilului meu era acoperită cu sânge. Mult sânge. Panică!
I-am luat soaţei copilul din brațe și fuga la baie să-l spălăm. Știam că așa se face din zecile de recomandări primite de la medici, din zecile de articole citite pe internet. Buun. Copilul urla ca din gură de șarpe. Un plâns sfâşietor. Nici nu mi-am dat seama când soaţa i-a pus pe frunte o compresă cu betadină și apoi i-a lipit de ea şi o pungă congelată cu ceva verde înăuntru. Nu mai judecam corect, oricum…
Am stat să se oprească cel mic din plâns și speram să se oprească și sângerarea. A durat mai puțin decât mă așteptam. Când i-a dezlipit soția de pe frunte punga și compresa, mi s-au înmuiat picioarele. Fii-miu avea în frunte o crăpătură de toată frumusețea. Deja îmi amorţise capul. Cu așa ceva nu ne-am confruntat până acum. Nu știam ce trebuie să fac. Tot ea m-a trezit.
-Trebuie să mergem la spital. E nevoie să îl coasă.
N-am crezut așa ceva, deși în sufletul meu știam că e singura soluție. Am sărit în mașină, fii-miu cu compresa îmbibată în betadină pe frunte și punga cu verdeaţa la fel. Noroc că era pe acasă și taică-miu, că a condus el. Noi am stat în spate cu cel mic. Se liniştise, iar când am ajuns la spital era tot un zâmbet.
Acolo ne-am dat seama că puteam să fim ușor comparaţi cu niște nebuni: îmbrăcați în haine de casă, nu tocmai demne de ieșit în lume, mirosind a mărar. Da, în punga congelată, pe care soaţa i-a pus-o piciului pe frunte era… mărar… Zici că veneam de la o ciorbă…
La camera de gardă, se uitau toți la noi ca la niște arătări. Pesemne că le era foame şi mirosul nostru le aducea aminte. Mulți copii pe acolo, fiecare cu febră, roșu în gât, tuse, alergii… numai noi cu semne de bună purtare. Soaţa ia problema în mână și întreabă un paznic unde trebuie să mergem să putem vorbi cu un doctor. De aici a început haosul adevărat.
-Întrebaţi pe aici cine este ultima persoană, îi spune.
-Pe cine să întreb?? Întreabă a mea siderată.
-Pe oamenii de aici!
Cum vă spuneam, era plin… Nicio problemă. A mea, cât a ținut-o gura, a întrebat:
-Cine este ultima persoană la rând?
Toți ochii, asupra noastră. O femeie răspunde că ea, dar că putem să intrăm înainte fără probleme, că fii-su doar tușește.
Treceau toți medicii pe lângă noi ca și cum n-am fi existat. Frustrare mai mare nici că am trăit. Cineva ne spune că trebuie să mergem direct la chirurgie plastică. Într-un suflet am ajuns acolo. Tot un paznic, ne trimite înapoi.
-La UPU trebuie să mergeți. Aici doar se scot fire.
N-am mai stat să ne certăm cu el, ne-am întors. Din fericire, un medic ne vede și ne cheamă urgent în sala de triaj. Ne ia datele, îl cântăreşte pe fii-miu și ne spune răspicat:
-Un singur părinte intră cu el. Doar atât. Acesta e protocolul.
Nu ne hotăram, dar medicul ne-a făcut repede să ne decidem pentru că m-a tras de mână în direcţia secţiei de urgenţă. Copilul era la mine în brațe și nu avea sens să îl tot mutăm de la unul la altul, să îl bulversăm mai mult. Nu vă spun ce a fost în sufletul ei… Cred că orice părinte își poate da seama. Au lăsat-o să vină doar la radiografie unde l-am ținut amândoi. A fost haos, dar am scăpat repede și cu vești bune. Nu avea capul spart…
După asta, soaţa a rămas din nou la ușă și am intrat cu copilul să ne întâlnim cu chirurgul plastic. I-a dat jos lui fii-miu bandajul de pe frunte și a exclamat:
-Oh, dar ce „frumoasă” e! Da, trebuie cusut… Vă văd cam panicat. E prima oară? Să ştiţi că, dacă e aşa năzdrăvan, şi colegii de la ortopedie sunt foarte buni. Pun nişte ghipsuri!!!!!
Medicul încerca să glumească cu mine dar nu puteam să-i intru în joc.
Mi-a explicat că urmează să îl ducă într-o sală de operație, unde eu nu am acces. Am încercat în fel și chip să îl conving că trebuie să fiu acolo pentru copilul meu, dar n-a fost loc de întors. „Acesta e protocolul”, mi-au spus. Până la urmă am cedat.
Când mi-au luat medicii copilul din brațe, am crezut că se rupe o parte din mine.
Am fost nevoit să merg în sala de așteptare. Mă gândeam că vor trece minute bune până când tot coșmarul va fi gata, dar surpriza a făcut ca, în 5 minute, pe ceas, copilul să fie din nou în brațele noastre. S-a dus direct la maică-sa și nici că s-a mai dat jos din brațele ei vreo două zile. Lipit era!
Am primit îndrumări și sfaturi pentru acasă și ce m-a speriat cel mai mult a fost că neurologul ne-a spus că trebuie să îl urmărim cu stricteţe timp de 72 de ore. Trebuia să fim atenţi la reacţiile lui, să nu verse, să nu ameţească, să nu îşi piardă echilibrul…
Am trăit cele mai mari panici pe care le poate trăi un om. La fiecare somn mai lung, vroiam să mă întorc la spital, la fiecare pas împiedicat, plânset mai acut, nervi mai mulți sau refuz de mâncare. Vroiam să mă întorc acolo, să mă asigure că totul e bine.
Ca un făcut, fii-miu a făcut și temperatură. Destul de mare… Am chemat pediatrul acasă și ne-a liniștit. Colac peste pupăză ne-am ales și cu o laringită. Să fie bine, ca să nu fie rău, să zic așa… Dacă nu se întâmpla asta SIGUR eram din nou la UPU…
Dragi părinți! V-am povestit ce am pățit pentru că vreau să știți de la un pățit că medicul, medicina, sfaturile acestor oameni sunt aur pentru noi, părinții. Ascultați-i! Nu îi ignoraţi și, la cel mai mic semn „dubios” pe care vi-l dau cei mici, apelaţi cu încredere la oameni specializaţi. Mai ales dacă păţiţi ca noi… Cu loviturile la cap nu e niciodată de glumă. Nu luați în seamă sfaturi de la vecini, rude și prieteni. Am primit cu duiumul… Ni s-a spus că a făcut temperatură de la sperietură…
Medicii sunt singurii care vă pot ajuta, care vă pot da un sfat pertinent și bun de urmat.
Aveți grijă de copiii voștri. Eu ma gândesc să-i iau lui fii-miu cască. Una mare, cu sute de straturi de protecție. Dintr-aia de pică în cap să-l arunce înapoi în picioare. Glumesc… cumva…