Am dus-o pe nevastă-mea la locul de joacă şi nu am plătit un leu pentru distracţia ei.
Îmi vine să râd în hohote când citesc fraza de mai sus şi alta nu. I-a copt-o fii-miu ca în lupta de la Rovine, în câmpii.
Să vă povestesc.
A mea, de multă vreme, îmi tot spune că s-a deschis un nou loc de joacă în apropiere de casa noastră, că e mişto, că nu sunt super mulţi copii, că e cu bile, cu tobogane şi că vrea musai să îl ducem şi pe prinţ acolo. Am găsit momentul potrivit şi am descins la locul cu pricina.
Cum era locul nou, super mega colorat şi mai mult decât interesant, fii-miu s-a emoţionat atât de tare de i-a fost şi teamă să se arunce singur în lupta cu joaca. A luat-o pe maică-sa de mână şi nici că s-a mai dezlipit. O trăgea după el pe acolo, iar a mea opunea rezistenţă. De ce? Pentru că, firesc, toţi părinţii stăteau pe margine, sau nu erau în zonă şi niciunul nu se arunca prin bilele alea, niciunul nu chiuia pe tobogan.
Fii-miu nu şi nu că el vrea cu mama lui, de mână, în toată distracţia.
-Pot să merg cu el? Măcar până se obişnuieşte? A întrebat a mea politicoasă şi cumva… ruşinată.
-Sigur, mergeţi! Vă ţin toboganele fără probleme. I-au răspuns angajaţii de la locul de joacă.
Şi uite aşa, soaţa mea dragă s-a distrat ca-n copilărie. S-a dat pe togogan, ba pe fund, ba pe burtă, ba cu mâinile-nainte. Ca la balamuc a fost.
După vreo oră, s-a gândit ea că ar putea să scape ţinând cont că fii-miu era deja în elementul lui. Cine să scape, măi? Că, în momentul în care a vrut să iasă din piscina cu bile, răvăşită toată şi transpirată ca după maraton, vreo patru copii la fel de mici ca fii-miu au sărit pe ea şi au început să urle ca din gură de şarpe să nu plece.
A mai stat… Toţi în păr au vrut să o ia de mână, toţi au vrut să se dea în braţele ei pe tobogan. A mea nu mai putea. Îi era sete. Îi era cald, abia mai respira. Nu e uşor cu atâţia copii. O călăreau, o trăgeau de haine, de păr şi toţi vroiau să stea doar în braţele ei. Credea că nu mai scapă.
Eu eram afară şi mă distram copios privind-o. Practic, ca să fiu sincer, leşinam de râs! Se uita la mine cu nişte ochi de căprioară rănită, disperată, rugătoare, emana o sumedenie de sentimente. N-am mişcat un deget. În Jihadul acela nu aş fi intrat nici copt.
Chinul ei, însă, a durat puţin. Mult prea puţin pentru gustul meu… Făt-Frumosul ei pe cal alb a salvat-o. În punctul culminant al hăituirii ei, fii-miu şi-a finalizat tura pe toboganul spiralat, s-a uitat urât la scena ce se derula în faţa lui, a rupt-o la fugă, a dat vreo doi copii la o parte de pe nevastă-mea, şi-a făcut loc printre ceilalţi doi, s-a căţărat ca o maimuţă în braţele ei şi cât l-a ţinut gura a urlat: “E MAMA MEA!!!”
Nu mă aşteptam să se întâmple nimic, dar se pare că acest cuvânt simplu dar plin de însemnătate “mama” e un fel de armă letală printre pitici. Nu s-a mai apropiat unul de ea şi ce să vezi că în 5 minute, două mame erau desculţe, cu fustele ridicate şi săreau în bile. Aşa le trebuie!
Niciodată, nicio jucărie, niciun loc de joacă, niciun ban de pe lumea asta, mai ales dacă e mic copilul, nu va valora mai mult decât mama lui. Aşa că, dragi mame şi taţi, asta e! Ne aruncăm în bile, ne dăm pe tobogan, ne distrăm până la epuizare. Măcar acum… când încă ne mai vor lângă ei.
P.S: Acasă, nevastă-mea a adormit înaintea copilului. Atât de intensă a fost sesiunea de joacă pentru ea.