Dan Christian a fost un copil precoce. Primul dințișor i-a apărut pe la patru luni, foarte ușor. Fără prea multe scâncete, fără prea multe dureri. Poc și hopa minunea! Ne-am mirat și noi ca orice părinte ce-și adoră puiul. Ne-am și lăudat tuturor cunoștințelor de parcă ar fi construit piramida lui Keops cu mânuțele lui.
Apoi au urmat alți dințișori. Unii au apărut la fel de ușor, alții cu dureri mari. Așa că ne-am blindat casa cu inele de dentiție ținute la congelator și cu geluri de calmare. Toate funcționează, toate ajută. Și toate liniștesc bebelușul. Și mai ales părintele. Pentru că îi este greu micuțului, dar și adultului care-și ține copilul în brațe ore în șir, încercând să-i oprească plânsetul și durerea. Când îl ții la pieptul tău, când îi oferi toată dragostea ta, toate mângâierile tale și nimic nu-l liniștește, ți se rupe sufletul.
Înarmați cu experiența creșterii surioarei lui, la DCC a fost mai simplu. Adică tot cu tristețe, tot cu suflete sfâșiate, dar măcar știam că trebuie să treacă. Trebuie! N-avea cum altfel.
Până într-o seară, în care chiar și noi, care ne credeam experți, am fost dați peste cap.
Ne învârteam prin casă, în așteptarea orei de culcare. Era deja târziu pentru copii, dar nu se lăsau duși la baie pentru că încă se mai jucau. Dan Christian avea deja vreun an și jumătate și eram convinși că erupția dentară fusese încheiată.
Dintr-o dată, băiețelul nostru s-a oprit din joacă și a început să scâncească ușor. Avea gura încleștată și nu mai scotea niciun cuvânt. În condițiile în care el deja boscorodea pe limba lui încontinuu. Se întâmpla ceva ciudat cu el.
Ne-am oprit din toate și am început să-l controlăm. Pur și simplu nu accepta deloc să deschidă gura. Înghițise ceva? Mâncase ceva aiurea? Furase ceva de pe undeva și nu fusesem noi vigilenți?
Am reușit să-i deschidem cumva gura și o avalanșă de salivă i-a năvălit afară. Și a început să plângă. Oare ce o fi? Oare ce se întâmplă?
Nu mai scotea niciun sunet. El, care nu tăcea o clipă. Din ce în ce mai grav.
După zece minute, din nou. Aceeași avalanșă de salivă.
Nu răspundea la întrebările noastre, prin care încercam să aflăm ce îl doare.
Gura închisă, încleștată, ca și cum ținea ceva în interiorul ei care căuta să iasă afară.
Ne-am panicat. Rău! În acele momente, s-a dus naibii toată experiența noastră. Pentru că nu ne mai confruntasem cu așa ceva până atunci.
Soția a început să caute asiduu pe net posibile cauze. Era deja destul de târziu și nu puteam să sunăm pediatra. Bunica se învârtea și ea în jurul copilului. Se învârtea și cam atât. Ea, deși e cea mai experimentată dintre noi, e cea mai panicioasă și agită apele foarte tare.
Eu? Eu la fel.
După 30 de minute, văzând că situația nu se îmbunătățește, am decis să mergem la spital. Ne era groază că s-a intoxicat cu ceva, că a înghițit ceva toxic, că are o alergie spontană, că e grav.
Ne-am urcat imediat în mașină și duși am fost. Grele minutele de așteptare până la spital. Foarte grele. Mi-au adus aminte de primul moment de cumpănă din viața de părinte. Atunci era Sophia pacientul și avea doar zece zile. Și a fost destul de grav la ea. Dar atunci am trecut cu bine. Acum nu știam ce se va întâmpla.
Apoi alte minute fără vești. Era deja pandemie și am fost obligat să rămân în fața spitalului. A intrat doar Cristina cu cel mic.
Mi-e imposibil să descriu exact tensiunea incertitudinii. Am făcut sute de pași în fața intrării. I-am și numărat, la un moment dat, doar ca să mai uit că nu știu ce se întâmplă cu copilul meu. Cred că ați trăit sentimentul.
După vreo 20 de minute, iese Cristina cu băiețelul în brațe. Tot nu vorbea, tot avea gura încleștată.
–Zi-mi mai repede! Ce are? E bine? Tratament? E grav? Spune tot!
– E doar o măsea care erupe. Va trece de la sine?
-Nimic altceva? Pe bune? Doar atât? Nu-mi venea să cred.
-Mda. Doar atât. L-au controlat din cap până-n picioare. E sănătos tun. Doar măseaua asta nouă, care îi provoacă o salivare mai abundentă.
Am urcat în mașină și am plecat acasă. Am adormit copilul. Și am băut împreună o sticlă întreagă de vin. Ne-am privit, am ciocnit paharele și am râs ușurați. Hai că am supraviețuit și la măseaua asta! Chiar suntem niște eroi!
