O zi aparent normală. Duminică. Ca de obicei, copiii s-au trezit cu noaptea-n cap și cel mic cu picioarele în gurile noastre. Banal.
Soarele strălucea, însă, minunat, deși afară era geruț.
M-a privit în ochi așa, ca din întâmplare, într-un mod foarte frumos. Galeș, drăgăstos, puțin complice. Și eu m-am uitat la fel, tot ca o întâmplare.
Apoi, am continuat clasic: ne-am făcut treburile pe care le facem duminica, noi, o familie tare fericită. Am mâncat, ne-am jucat, apoi am plecat la cumpărături.
Tot dintr-o întâmplare, în drumul spre supermarket, a mea s-a oprit puțin la magazinul ăla cu lenjerii interesante. Și-a cumpărat ceva și m-a privit din nou în stil complice. I-am aruncat aceeași privire.
La supermarket, tot ca o întâmplare, am cumpărat și eu o sticlă cu vin. Unul mai scump așa. Din întâmplare. De data asta eu am fost cel care a aruncat privirea aceea complice. Ea mi-a replicat în stilul ei.
Apoi, duminica noastră s-a desfășurat ca de obicei. Somn de prânz, masă, copii, joacă, ceva tv.
A venit seara și simțeam în ceafă privirea ei. Din întâmplare.
Am deschis sticla aia de vin bun. Am turnat în două pahare. Nu prea mult, doar așa cât să simțim din ce avea să urmeze.
Din nou cu joaca, apoi cu spălat copiii, cu dinții, cu pijamalele.
Totul părea ca de obicei. Se apropia de 22.00 și ăștia micii nu se dădeau duși la somn. La un moment dat, băiețelul s-a lipit de maică-sa ca timbrul și n-a mai coborât din brațele ei.
-Vrei să dormi cu mami! Hai că te culcă mami!
Privirea mea nu mai era complice, ci puțin disperată. Ea mi-a răspuns, însă, cu privirea de dimineață, cea inedită, și m-a făcut să cred că totul va fi bine.
Am pupat copilul mare de noapte bună și s-a dus singur la somn.
În așteptarea soaței, m-am așezat pe canapea și am dat drumul la tv. Mi-am mai pus puțin vin în pahar. Am simțit că o trădez, dar mi-am promis că, după ce vine și ea, îi torn mai mult ei.
După o oră, am mai pus puțin vin.
După încă o oră, priveam paharul gol. N-am mai îndrăznit să-mi torn pentru că sticla nu mai conținea prea mult lichid și n-aș fi vrut să o dau în bară chiar în seara aia.
A venit într-un final. Cu ochii cârpiți de somn, cu pijamalele clasice, nu cu ce-și cumpărase de la magazinul de lenjerii. S-a ghemuit lângă mine.
I-am turnat ei în pahar și am lăsat-o să-l savureze în liniște.
Mirosea a somn și a vin. Îmi plăcea, dar îi dispăruse privirea aia complice.
-Draga mea, hai să mergem să dormim. Și mâine e o zi și sigur ne vom simți mai bine. N-avem nevoie de Valentine’s Day ca să ne aducem aminte de noi!
A fost un somn foarte odihnitor. Eu fericit că am salvat situația, ea fericită că am înțeles-o. La 6.30, am început o nouă zi. Ca de obicei.
PS: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu realitatea unui cuplu căsătorit de mai bine de zece ani și cu doi copii este pur întâmplătoare.
Noi sărbătorim în fiecare zi Valentine’s Day și nu avem nevoie să marcăm astfel de momente. Mda, ce să zic… așa zice și vulpea care nu ajunge la struguri.