Atunci când ți-e prea bine și îți faci de treabă

“Când îmi vine cheful de muncă, mă aşez într-un colţ şi aştept să îmi treacă”. Ştiţi vorba asta? Ei bine, o ştiam şi eu prea bine, dar elanul, zelul, entuziasmul m-au făcut să o uit.

Stăteam cu a mea aleasă a inimii pe canapea într-o seară şi ne uitam la copilul nostru cum se joacă pe jos cu maşinile.

-Auzi? Nu crezi că ar fi bine să punem şi noi un covor în sufrageria asta şi la el în cameră? M-am auzit întrebând.

-Păi de ce să facem asta? Crezi că aspiratorul stă prea mult nefolosit?

-Păi nu, măi, iubito… dar uite, e iarnă, copilul se joacă tot pe jos şi e rece.

-Unde e rece, măi, George? Ţin să te anunţ că de 3 ani se joacă pe jos. Crezi că iarna asta va fi cea mai nasoală de până acum? Că eu nu cred.

A mea e împotriva covoarelor. Că adună praf, că parchetul nostru albastru e mult prea frumos, că, pe un covor, maşinuţele nu ar avea atâta viteză, că e mai bine aşa, că nu se mai împiedică ea noaptea, că, că, că N motive să nu punem covoare în casă.

-Păi hai, că nu punem covoare. Punem mochetă.

-Nu punem nimic. E super bine aşa.

O las în pace, dar linişte n-am avut. Am căutat, am plecat în prospecţie, am luat mostre, am făcut poze şi m-am prezentat acasă la Sultana/factorul decizional cu o mare prezentare a proiectului meu. Am scos direct artileria grea şi am lovit în punctul slab:

-Uite, ştiu că nu eşti de acord, dar măcar ai răbdare 5 secunde să vezi la ce m-am gândit. Am scos telefonul şi am început să îi arăt diverse modele de mochetă pentru camera prinţului.

S-a uitat, a ridicat din sprâncene, la unele chiar a tresărit.

-Ei, ce zici? Eu cred că i-ar schimba foarte mult camera şi ar fi de bun augur.

-Bine, hai să o facem că altfel n-o să am linişte cu tine.

-Perfect! Am zis entuziasmat. Îmbracă-te că mergem să o luăm acum.

S-a uitat la mine cu nişte ochi mari de nu-i venea să creadă că sunt atât de determinat.

-Acum să mergem? E 7 seara.

-Da, acum.

-Şi când o punem?

-Cum ne întoarcem acasă.

-Ok, hai să mergem. A zis cu jumătate de gură.

Ce să vă spun? Într-o oră eram înapoi acasă cu mocheta în maşină, dar, pe drum, când îmi făceam planul de bătaie, m-a lovit în moalele capului. Nu am luat în calcul că trebuie să scot afară toată mobila din cameră, toate jucăriile, plintele, să tai mocheta şi să le pun pe toate la loc până la maximum 21.30, când copilul trebuie să meargă la somn. Dar loc de întors nu mai aveam. Atât îmi trebuia! Cred că mochetă mă făcea şi mă vindea pe 2 lei.

Am ajuns acasă şi cu cea mai mare siguranţă pe mine am zis:

-Poţi să mă ajuţi?

-Sigur. Cu ce?

-Scoatem mobila să putem să întindem mocheta.

Nimic n-a zis. Am scos mobila, jucăriile, patul, canapeaua, până când camera a rămas goală. Eei, dar când mi-am luat dalta şi ciocanul a înnebunit.

-Ce faci cu alea????

-Scot plintele să putem să punem mocheta din colţ în colţ.

-Eşti nebun??? Dacă ştiam o lăsam pe weekend. La ora asta, tu faci şantier în casă?

Aşa nu le puteam lăsa pe toate, aşa că m-am făcut că nu aud şi m-am apucat de treabă. Am făcut mizerie? Am făcut. A arătat sufrageria noastră ca după război? A arătat. Dădea mărunt din buze? Dădea… Ştiţi cât de bine erau lipite plintele acelea??? Atât de bine de am transpirat din cap până în picioare de vreo 4 ori. Dar n-am zis nimic, din nou, că atât îmi trebuia. Şi apă îmi era frică să cer şi, Doamne, ce sete îmi mai era…

Pe când să termin cu plintele vieţii o aud:

-Cu tot molozul ăsta de aici ce facem?

-Îmi aduci, te rog, aspiratorul? Atât am putut să zic deşi, ca un bărbat ce sunt, ar fi trebuit să o invit să-mi danseze ca-n videoclipul lui Quuen cu “I want to break free”, dar n-am zis… Că cel care break free aş fi fost eu, pe geam.

Ei, dar a venit micuţa, a dat cu aspiratorul şi într-o oră totul era la loc. Ea cumva mulţumită, eu terminat. Mă dureau şi muşchii pe care nu ştiam că îi am.

-Ei, îţi place? O întreb cu jumătate de gură.

-Da, e foarte frumos.

Însufleţit de reuşită, plusez:

-Şi punem şi în sufragerie?

-Nu!

Mai insist…