Fotografia e mincinoasă. Sincer.
De fapt, ne e greu. Foarte greu și de foarte multe ori. Dintr-o dată apartamentul în care stăm este foarte mic, patul este foarte mic, totul este vraiște, casa e plină de jucării pe care călcăm și înjurăm în gând. Diminețile înseamnă întotdeauna foarte multă fugă, multe pregătiri, agitație, nervi întinși.
Apoi ziua întreagă- o ocrotire permanentă a bebelușului. Că stau eu cu el sau mami, se întâmplă zilnic aceleași lucruri. Nu faci nimic altceva decât să ai grijă de bebe- hrană, scutece schimbate, joacă. Și credeți-mă că nu e deloc ușor. Sunt zile în care 10 mii de pași sunt foarte puțini…
Apoi seara, deși vii rupt de la muncă, e o rutină permanentă. Rutină cu foarte multă agitație. Copii de hrănit, de spălat, de îngrijit, de adormit.
Și toate astea în fiecare zi, aproape 15 ore. Zi de zi.
Mda, cam așa arată viețile a doi părinți cu doi copii și fără ajutoare. Foarte pline și foarte agitate.
Și da, uneori, îți vine să-ți iei câmpii! Rău de tot! Să fugi în lume, să uiți de toate măcar câteva secunde. Pentru că obosești. Ești om. Nu există părinte perfect, nu există tată perfect și, cu atât mai puțin, mamă perfectă. Să nu le credeți pe cele care se laudă că ele pot, că ele nu au probleme. Pozează fericite pe insta, dar vă asigur că plâng în baie, pe ascuns.
E ok să plângi. Viața de părinte e de cacao de multe ori.
Nu mai știu de când n-am mai băut un pahar cu vin, singur, liniștit, câteva minute. În cel mai bun caz, am luat o gură, apoi au venit piticii peste mine.
Nu mai știu de când n-am mai plecat doar cu soața câteva zile. De fapt, n-am mai plecat de cel puțin un an. Am reușit să mai fugim doar noi doi la câte un film, dar am stat tot timpul cu ochii pe ceas.
Altceva: eu însumi am ajuns pe ultimul loc într-o listă lungă de alte lucruri prioritare. Mi-e greu și din punctul ăsta de vedere. Și ei îi e greu. Oricât de mult ne-am ajuta, seara cădem lați, în colțuri opuse ale patului.
Asta pentru că bebelușul doarme între noi pe tot patul. Și nu de puține ori ne-am trezit cu junghiuri. Noaptea trecută a fost chiar mai rău. Și Sophia a vrut să doarmă cu noi. Tot între noi. Că își dorește și ea atenția noastră, dragostea noastră.
Așa că am dormit cu toții. Claie peste grămadă. Ei în tot patul, noi pe margini. Exact pe margini.
Cumva, pe la miezul nopții, m-am trezit. Nu e prima dată. De data asta, însă, mi s-a părut că le este frig. Bebele ajunsese de-a latul patului, ocupând într-un fel cum numai el știe cam jumătate din pat, deși are doar vreo 80 de cm. Sophia ajunsese la picioarele noastre, chircită și dezvelită. Dormeau duși, totuși.
Încet, cu mare atenție să nu-i trezesc, i-am acoperit cu pătura. Evident, bebele s-a dezvelit imediat, dar a continuat să doarmă. Am reușit, până la urmă, să-i învelesc picioarele. Sophia n-a comentat, am învelit-o toată.
Apoi, i-am privit. Așa, în noapte, doar cu lumina unui bec îndepărtat strecurată prin obloanele ferestrei. Și am zâmbit.
Pentru că, oricât de greu mi-ar fi, oricât de mult mi-aș dori să fug, oricât de epuizat aș fi, imaginea aia cu toți patru claie peste grămadă, în același pat, este, pentru mine, cea mai frumoasă din lume.
N-am cum să vă explic în cuvinte suficient de bine. Fețele lor senine cufundate în somn, toată liniștea aia a nopții, chiar și înghesuiala, toate m-au făcut fericit.
Atât de fericit, încât am zâmbit. Singur, în miezul nopții, aparent, fără un motiv anume. Mi s-a părut că a fost doar un zâmbet. Se pare, însă, că am râs cu zgomot pentru că mi-am trezit soția.
-Ce ai?
-Nimic. Sunt doar fericit.
-Bine. Acum culcă-te că mâine o luăm de la capăt!