Copiii au nevoie de rutină! Îmi tot repet asta, dar cumva tot eu uit mereu…
M-am trezit în weekend cu mare chef de o schimbare. Na, li se mai întâmplă şi bărbaţilor să aibă apucături de genul ăsta. Ce să fac, ce să fac?
De meşterit prin curte nu prea aveam ce, în sufragerie am modificat recent, în dormitorul nostru, nu prea aveam ce că acolo totul e super minimalist, aşa că singura variantă rămânea camera lui fii-miu. Mare aglomeraţie ce aveam acolo.
- Pat
- Canapea
- Două dulapuri
- Un catralion de jucării
Bine, ele erau aranjate drăguţ, dar potenţial de “altceva” era.
Mi-am suflecat mânecile, l-am luat pe prinţ de o aripioară şi l-am dus în cameră. Eu aveam deja o idee despre cum aş putea să îi mut lucrurile pe acolo, dar am zis că cel mai bine îl consult şi pe el. Ne-am aşezat în mijloc, pe jos, şi l-am întrebat:
-Ia, zi, tati, vrei să facem o schimbare? Mutăm patul pe peretele ăsta şi biblioteca cu jucării pe celălalt?
-Da!
-OK. Dulapul unde îl punem?
-Ocolo (acolo). Mi-a arătat spre un alt perete.
-Ok, tati. Aşa facem. Ne apucăm de treabă?
-Daaaaaa!!!!!
Era atât de încântat de ţopăia prin toată casa. O căuta pe maică-sa, dar a noastră doamna a casei era plecată la manichiură. A fost cumva strategică mutarea. Vroiam să îi fac o surpriză, dar cumva nici nu vroiam să îi dau şansa de a nu mă lăsa să îmi duc planul la bun sfârşit. (hahahaha)
M-am apucat conştiincios de treabă. Prima oară, am mutat patul şi am pus copilul în el, ca nu cumva să se rănească pe acolo sau să cadă ceva pe el. Bine… nu l-am lăsat ca pe o plantă, ci misiunea lui era importantă: să îmi spună dacă ceva trebuie pus mai la stânga, mai la dreapta, mai în faţă, mai în spate. Na, la vârsta lui de doi ani şi jumătate, era candidatul perfect pentru aşa ceva.
În 40 de minute, totul era pus la loc, copilul era super încântat că i-am aranjat mobila astfel încât să se poată cocoţa singur în pat, fără ajutor. A făcut asta de vreo 10 ori şi tot nu s-a săturat. Noroc că intrat mama lui pe uşă. A dus-o direct să îi arate super mega proiectul nostru şi reacţia a fost pe măsură: la fel de încântată ca şi el.
Ei, dar ce să vedeţi, că, la ora de culcare, s-a dezlănţuit furia lui fii-miu. Ne ordona printre lacrimi să mutăm totul la loc că el aşa nu doarme. Dragul de el, probabil, şi-a imaginat că totul a fost doar o joacă şi că fiecare piesă de mobilier va fi pusă la loc.
Ştiţi cât a plâns? Ştiţi cum a plâns? Ştiţi că eram la un pas să mă apuc să schimb totul la loc? La un pas eram! Noroc cu soaţa care l-a ameţit de cap şi i-a zis că ne vom ocupa de tot a doua zi pentru că noaptea nu avem cum să mutăm mobila, că… ATENŢIE!: trezim căţeii din curte… Aşa doar s-a lăsat înduplecat.
A doua zi n-a mai avut nicio treabă. Până seara! Aceeaşi placă, să punem totul la loc.
-Vai de mine, puiule, mâine mutăm. Azi am uitat… Doar nu vrem să trezim căţeii, nu?
-Da, mane… (da, mâine)
A treia zi deja s-a obişnuit cu ideea şi nici că mai vroia să mute o cuvertură, dar un dulap şi un pat?
Da, copiii au nevoie de rutină. Copiii acceptă schimbările ceva mai greu decât noi şi da! Oricât n-am înţelege noi, e bine să le luăm părerile în seamă.
P.S: Noi am avut noroc. Dacă şi a treia zi îmi spunea să mut totul la loc, o făceam.