Sunt părinte de 3 ani şi jumătate şi abia acum trăiesc ceea ce în mod normal trăiesc părinţii de nou-născuţi.
Abia acum, eu şi fiul meu dormim împreună.
Încă din prima zi în care l-am adus acasă, l-am culcat în patul lui. Bine, era un pat ataşat de al nostru, dar nu puteam spune că dormim împreună… Nu îi simţeam căldura, nu îi simţeam pielicica aceea fină, îi auzeam doar respiraţia şi săream ca arşi la fiecare mişcare. Şi când spun “ca arşi” o zic la propriu. Zici că cineva dădea cu un arzător pe noi. Super stresaţi am fost.
Nu l-am culcat cu noi în pat de frică. Frica aceea acerbă că i-am putea face ceva. Că îl stricăm. Că în somn, printr-o întoarcere involuntară, îl strivim. Multe frici am avut, aşa că am ales varianta aceasta.
Pe la 4 luni şi jumătate, când deja barosanul se transformase într-un barosan şi nu mai încăpea în patul nostru ataşat, l-am mutat la el în cameră. I-am cumpărat pat nou, camera era amenajată şi decorată încă de pe vremea când încă dospea la soaţă în burtă, aşa că totul era aranjat.
Am trăit cu stres şi atunci. Am pus cameră, am pus audiofon, mai aveam să punem două santinele la uşă. Dar, până la urmă, am trecut peste orice temere şi pentru el a fost mult mai ok. Nu îl mai deranja nimic acolo. Na, noi mai voiam să vedem un film, mai stăteam de vorbă şi tot timpul ne gândeam că îi tulburăm somnul. Da, a fost o alegere bună şi chiar şi azi, tot acolo doarme. E camera lui, e locul lui, şi-a pus amprenta pe ea şi acolo se simte confortabil.
Am încercat de-a lungul timpului să îl mai luăm cu noi în pat. Să îl simţim, să îl privim cum doarme, să îi auzim respiraţia aceea de copil liniştit şi fericit. A vrut de câteva ori, dar pentru perioade scurte. Nouă ne era imposibil să dormim la el în cameră, căci într-un pat de bebeluş e chiar imposibil să încapă un adult. Da, am încercat şi asta. Nu ne-a ieşit. Era să rupem patul.
Acum totul s-a schimbat. Am schimbat patul.
I-am cumpărat pat de băiat mare, în care încăpem amândoi fără grijă. Iniţial nu ne-a primit şi pe noi. Era doar al lui, doar el stătea în maşina lui de supererou. Da, patul întruchipează maşina unui supererou după care piciul e absolut disperat.
Cu timpul a zis că ne lasă. Şi, din acel moment, viaţa noastră s-a schimbat. Ne punem seara în pat să citim o poveste. Fie că se culcă el cu mine sau cu soaţa, ritualul e acelaşi. Se aşează confortabil cu capul pe pieptul meu, se ghemuieşte acolo şi eu mă topesc încet, încet. Citim pe îndelete, pune o sumedenie de întrebări, îi răspund la fiecare, îi explic şi îl simt. Îl simt acolo, mic şi totuşi mare faţă de cum era pe vremea când îmi era frică să dorm cu el, şi mă trezesc că mă blochez într-o clipă. Mă blochez în clipa aceea în care mă bucur de el. Uit să citesc, uit să raspund, uit de tot. Doar stau, îi ascult bătăile inimii, îl mângâi pe creştet şi îmi doresc să dureze starea o veşnicie. Şi aud brusc:
-Tati, citeşte!
Revin. Termin povestea, se întoarce cu spatele la mine, se ghemuieşte mai bine şi în câteva secunde adoarme. Momentul acela e năucitor pentru mine. Stau, îl privesc minute în şir, îl studiez, îmi umplu ochii, sufletul şi mintea de el. Acolo, în patul lui, în braţele mele se simte bine. Se simte în siguranţă şi mă bucur. Mă bucur că acum nu mai am frică. Mă bucur că pot să mă bucur de el şi NU aştept ziua în care îmi va spune noapte bună, merg să dorm singur. Asta NU o aştept, dar ştiu că va veni…
P.S Cel mai tare e când aţipesc lângă el şi mă trezesc dimineaţă…