Atunci când dragoste nu mai e, un copil nu-ți va putea salva universul!

„Câte clipe sunt viață în viața ta?”, spune o vorbă și chiar cred cu tărie că ar trebui să ne fie piatră de căpătâi.

În rândurile următoare, am să vă prezint unul dintre cele mai triste scenarii de viaţă şi chiar sper să nu vă regăsiţi.

V-ați cunoscut. V-ați îndrăgostit de v-a luat valul, iar capul și inima o luau la galop la fiecare întâlnire. V-ați mutat împreună, v-ați căsătorit sau nu. Ați adunat un bagaj de amintiri minunate. Vă simţeaţi legați unul de altul mai ceva ca zalele unui lanț. Nu puteaţi respira în lipsa celuilalt. Număraţi orele, minutele, secundele până la următoarea revedere. Parcă nici de serviciu nu mai aveaţi chef. La ce vă trebuia? Vă aveati pe voi și era destul.

Vă pierdeaţi prin aşternuturi leneşi dimineața, nebuni noaptea sau… oricând. Râdeaţi din nimic, vă sărutaţi pasional pe unde vă apuca, simţeaţi dorință la fiecare mișcare a celuilalt. Vă spuneaţi orice, oricând, la orice oră. Nu aveaţi reţineri. Nu aveaţi reproşuri. Și mâncarea era opţională. Nu vă trebuia. Vă hrăneaţi unul cu celălalt, cu iubire, cu priviri, cu atingeri. Totul era perfect. Ați trăit perfecţiunea aceea pe care toți o visează.

A intervenit rutina. Intervine în orice cuplu… n-ai ce-i face. V-ați dat seama, la un moment dat, că trebuie să coborâți cu picioarele pe pământ, că dragostea asta trece prin stomac și v-ați luat cu treabă. Nici nu știți cum a trecut timpul pe lângă voi. Pur și simplu a trecut.

V-ați trezit dintr-o dată pe canapea, unul lângă altul, ca doi străini. Nu mai aveţi parcă ce să vă spuneți. Parcă sunteți stânjeniţi. Te uiți la soția, iubita ta și parcă n-o mai recunoști. Se uită la tine, te vede un străin. Unde v-ați pierdut? Nici voi nu știți.

Te lovește în plex sentimentul îndepărtării și te panichezi. Ca o tornadă ți se derulează în cap o sumedenie de amintiri preţioase. Amintiri dragi, care îți aduc aminte că voi doi ați fost cândva un tot.

„Cum salvez? Ce fac?”. Nu știi în primă fază, pentru că nu știi cum s-a ajuns aici. Ești convins că încă o iubești. Doar ați trăit atâtea împreună. Te gândești la prezent și e… blank. „Nu! N-are cum să nu mai existe nimic.”, îți spui.

Te adânceşti în gânduri și îți dai seama că de la o vreme femeile din jurul tău au început să devină interesante. Până de curând, nici nu le vedeai. Îți dai seama că interesele tale nu mai coincid cu ale ei.

Dar totuși! Au trecut niște ani peste voi, i-ați trăit împreună, nu are cum să se ajungă la final. Doar ea e femeia visurilor tale, sau așa îți aminteai. E frumoasă, e bună, e tot ceea ce ți-ai dorit. Nu, n-are cum să nu mai existe nimic.

Din disperare, cauți orice soluție. Pui pe hârtie totul: X ani petrecuţi împreună, o casă, amintiri, prieteni, excursii, sentimentele acelea de la început. Nu, n-ai cum să renunți. N-ai cum să pui punct, chiar dacă, adânc în inima ta, știi că s-a terminat. Știi că focul s-a stins. Știi că „voi” nu mai existaţi. Nu știi de când „aţi dispărut”, nu știi cum s-a ajuns aici, dar știi. Nu vrei să recunoști, însă. Nu poți. Inima nu te lasă. Îți dai imaginativ două palme și spui că îți revii. N-ai cum altfel.

„Gata! Facem un copil! Un copil o să ne salveze!” 

Îl faceți. Va ia din nou valul. Sunteți preocupaţi să îi oferiţi celui mic tot ceea ce are nevoie. Cele nouă luni de așteptare trec mâncând pământul. Parcă nici nu știți cum au trecut.

Ea a avut grijă de ea, tu de ei și paf, v-ați trezit într-o zi că minunea bate la ușă. L-ați adus acasă. Stresul de proaspăt părinte s-a instalat. Eraţi acolo. Amândoi. Amândoi pentru cel mic. Credeaţi că aţi depăşit „perioada aceea dificilă”. Cel mic a început sa crească, lucrurile au început să se aşeze.

Ați intrat din nou în rutina aceea și într-o seară, stând pe aceeași canapea pe care cândva se întâmplau lucruri superbe, îți dai seama că acel gol e tot acolo. Că acel „voi” care tot sperai să reapară a dispărut fără urmă. Ești gol. Simți că nu mai ai nimic.

Ea e concentrată pe copil. Știe și ea că acest „voi” nu mai e. Nu are, însă, timp să bage de seamă.

Tu îți vezi de ale tale: de serviciu, ești preocupat de bani, să pui pe masă tot ceea ce este nevoie, să vă creaţi un confort. Frustrarea însă apare, nefericirea se adânceşte, insatisfacţia unei relații în care focul dragostei s-a stins își pune amprenta pe inima și mintea ta, iar timpul nu stă în loc.

Te simţi ca un leu în cușcă. Nu te mai regăseşti. Te uiți la ea și vezi un om oarecare. Singurul ei atu este că îți crește copilul. Inevitabil ajungeți la certuri. Vă certați din orice. Reproşurile acelea care, la început, nu existau între voi, acum dorm cu voi în pat. Doamne fereşte, poate o dată sau de mai multe ori, la nervi, îţi arunci mâna asupra ei. O loveşti şi apoi îţi pare rău. E clar, nu mai eşti tu.

Asta e nefericirea. Acesta este rezultatul laşităţii, a neputinţei voastre de a vă recunoaște că aţi eșuat.

Te-ai gândit, v-ați gândit, că un copil vă va salva. Ați încercat. Dar nu ai ce să sădeşti pe un teren arid. Nu ai cum să trăiești iubirea, să o dăruieşti cuiva care nu mai are puterea să o primească.

Un copil nu va salva niciodată o relație. Un copil doar va prelungi o agonie. 

Cunosc N astfel de cazuri și toate sunt triste. Mulți pozează în familii fericite dar adevărul e că încă sunt împreună pentru comoditate, frica de a o lua de la capăt, frica de necunoscut. Știți însă ce e trist? Un copil va simți întotdeauna că părinții lui nu se iubesc. Pe un copil n-ai cum să-l minți. Va ști!

Merită un copil o asemenea viață? Merită să trăiască lângă niște părinți care nu îi oferă un model de dragoste adevărată, ci un model de dragoste de compromis?

Gândiți-vă de două ori înainte și aveți curaj! Fiți fericiți, învățați să vă iubiți pe voi, pune-ți-vă pe primul loc și nu uitați că cea mai prețioasă persoană din viața voastră sunteți chiar voi, asta dacă nu aveți deja un copil.

Nu sunt pro despărțire. Dar în momentul în care doi oameni conştientizează că iubirea lor s-a stins, e o crimă să nu îți dai voie să încerci măcar să îți găsești iubirea și să iubești cu toată fiinţa ta. Undeva, în lume, fiecare are o jumătate. Tot ceea ce avem de făcut e să avem curajul de a o găsi.