Se întâmplă. Divorţul, astăzi, în secolul nostru, e ceva la ordinea zilei. Nu îmi doresc pentru nimeni să ajungă la asta… E greu, e foarte greu să te desparți, să închizi un capitol din viața ta și speri, speri, speri, lupți și iar lupți până rămâi secat de puteri. În momentul în care nu mai ai resurse să repari ce s-a stricat, în momentul în care realizezi că doar te învârţi într-un sens giratoriu și nu găsești ieșirea, da! altă soluție nu văd să mai fie, decât divorţul.
Nu-i așa? Nu își dorește nimeni o singurătate în doi, nu își dorește nimeni să adune frustrări, nefericire, deznădejde și nimeni nu cred că își dorește să trăiască fără speranța că n-are cui să ofere toată iubirea de care e capabil. Asta n-aș accepta nici eu! Cu toții avem dreptul la fericire, cu toții avem dreptul la speranță și cu toții avem dreptul să trăim frumos și liniştiţi.
Cel și cel mai nasol e un divorț în care sunt implicați și copii. Asta e cea mai rea dintre toate relele. Motivul e simplu. Fiecare părinte trăiește atunci o panică. O știu din experiența unor prieteni și pe pielea mea nu aș vrea să o trăiesc vreodată. Fiecare trăiește cu teama că își va pierde copilul sau copiii. Trăiesc cu teama că cei mici le vor întoarce spatele și atunci foarte mulți părinți aflaţi în situația asta recurg la „gesturi necugetate”, cum ar fi îndoctrinarea celor mici, denigrarea celuilalt părinte, recurg la un fel de șantaj sentimental din care speră să obțină măcar cu 1% mai multă dragoste faţă de celălalt părinte.
Eh, tocmai aici e greșeala majoră!
În ochii copilului vostru, voi trebuie să fiți super eroii lor, în egală măsură! Nu există variante precum „mama nu te iubeşte”, „mama a plecat cu altul şi ne-a lăsat”, „lu’ tata îi place viaţa”, „tata a plecat cu alta şi nu îi mai pasă de noi”, „tata sau mama nu te-a vrut dar eu am insistat”, „Îţi găseşte tati altă mămică mai bună” și toate derivatele de genul acesta. AŞA CEVA NU TREBUIE SĂ EXISTE!!!
Voi trebuie să fiți raza lor de soare. Voi trebuie să le fiți speranță, stâlp de temelie, oamenii pe care se pot baza oricând, la orice oră, indiferent dacă vă desparte o camera, un bloc, un cartier sau mii de kilometri. Ei trebuie să știe că mama sau tata vor fi mereu acolo pentru ei. Fie că au 3, 5, 14 sau 30 de ani, ei, copiii voştri, trebuie să știe asta!
Nu avem dreptul, ca părinți, să îi punem să aleagă între noi! Nu avem dreptul să îi punem să spună măcar pe care dintre părinți îl iubesc mai mult.
Așa ceva nu ar trebui să existe. Un copil nu își iubește mama sau tatăl mai mult. Îi iubește în egală măsură, indiferent de situație. Așa a creat Dumnezeu omul și mai ales copiii. Cu asta i-a înzestrat: capabili de iubire în stare pură pentru ambii părinți, în egală măsură. Iubirea lor e cea mai sinceră dintre toate și nimic pe lumea asta nu ne permite să o alterăm, să nu îi dăm importanță sau să ne batem joc de ea.
Oamenii aceia mici nu trebuie subestimaţi. Sunt capabili de atâta iubire încât mintea noastră de adult nu poate concepe, decât dacă facem puţină introspecţie și ne gândim la ai noștri. Cu plusurile, cu minusurile lor, sunt părinții noștri și pentru fiecare avem aceeași doză de dragoste sau dor…
Cuvintele acestea nu sunt o noutate, știu. Sunt un adevăr pe care îl știe fiecare în parte, chiar dacă uneori ne facem că l-am uitat. Tocmai de aceea, de acum vom fi cumva obligați să nu îl mai uităm.
La sfârșitul lunii februarie, s-a aprobat o lege, premieră pentru România. Este vorba despre o decizie care vizează recunoaşterea alienării părintești ca formă de abuz emoțional. Mai exact, de acum înainte, părintele care, în urma unui divorț, a câștigat custodia copilului o poate pierde foarte ușor dacă denigrează în faţa copilului celălalt părinte, dacă îl va educa pe cel mic să îl urască pe celălalt sau să îl evite.
Aplaud această lege! Sincer. De ce? Păi e simplu! Un copil e o fiinţă omenească, cu sentimente, trăiri, un creier cu care poate gândi. Dar e copil!!! și asta nu trebuie să uităm! E un copil care are nevoie de doi părinți. E un copil care are nevoie de dragoste, de siguranță și de armonie ca să crească și să se dezvolte frumos într-o societate ca a noastră.
Dacă nu își ia exemplele de la noi, de unde să le ia mai bine? Repet! Noi suntem baza lor, de la noi pleacă totul. Noi îl îndrumăm spre crearea unui caracter puternic, a principiilor după care se va ghida în viață. Îl vrem un om drept? Bun? Descurcăreț? Încrezător? Atunci, dragi părinți, care ați hotărât că drumurile vostre se despart, acum e momentul să deveniţi cu adevărat prieteni. Acum e momentul să stați umăr lângă umăr și să fiți ACOLO pentru copilul sau copiii voștri!
Nu-i lăsați, orice s-ar întâmpla. Fiți acolo! E atât de simplu… Măcar în preajma lor treceți peste orgolii, supărări, nervi și dezamăgirile din cuplu. Fiți acolo pentru ei! Ştiţi la ce ajută? Le dă aripi şi de asta i-am făcut. I-am făcut să le purtăm de grijă, să îi învăţăm să zboare, să creadă cu tărie că orice vis poate deveni realitate, că orice e posibil. Le datorăm asta. Nu le rupeţi aripile, nu le şubrejiţi încrederea!
Orice vorbă rea despre celălalt părinte, spusă unui copil, doare. Doare rău. Asta o ştiu din experienţă. Feriţi-i de aşa ceva. Fiţi prieteni măcar acum. Fiţi prieteni şi ajutaţi-l să vadă soarele de dincolo de nori. Pentru ei merită să faceţi asta.