Când s-a inventat negocierea, fii-miu era singur acasă şi a stat cu ea, negocierea, la masa. Ea, negocierea, l-a învăţat toate tainele ei. Cred că au stat mult de vorbă, că fii-miu ar putea fi profesor în arta asta. Să nu mai spun că avea şi teren bun, genetic, dobândit de la mama lui.
A făcut muci. N-a mai avut el aşa ceva de vreo jumătate de an şi l-a cam luat prin surprindere. Nu înţelegea ce e cu nasul lui, de ce nu poate să respire bine, de ce are o stare de disconfort şi aşa mai departe.
Maică-sa, ca o cloşcă, sare pe el cu picături fel de fel şi încearcă să-l convingă că îi fac bine. Al meu, nici să n-audă.
-Nu vau, nu vau, nu vau! (Nu vreau, nu vreau, nu vreau!)
Soaţa, cum refuză categoric şi nu a fost niciodată de acord cu forţarea copilului pentru nimic în lumea asta mare, s-a chinuit mult să îi explice de ce e bine să o lase să îi pună picături.
-Mami, uite, o să respiri mai bine, nu o să mai curgă năsucul şi o să te faci bine repede, repede. Hai, vrei?
-Nu, mami. Nu vei. (Nu vreau)
-Tudor, te rog, o să îţi facă bine.
-Nu, mami. Eşti frumoasă, dar nu veau…
Şi uite aşa, jumătate de oră s-au complimentat, s-au rugat unul de altul şi niciun rezultat la orizont.
-Vrei să îi punem cu forţa? Întreb.
-Niciodată! Să nu te mai aud cu asta că nu sunt de acord. E destul de mare încât să înţeleagă. Eu aşa zic.
Au mai continuat aşa jumătate de oră. Eu stăteam pe margine şi mă distram. Eram convins că, până la urmă, tot la varianta mea se va ajunge din păcate. Eh, şi când credeam că trebuie să mă pregătesc temeinic să îmi ţin copilul ca să putem să punem picături în nas, o aud pe a mea soţie, uneori diabolică:
-Mami, daca îţi pui picături, îţi fac o surpriză.
-Ce supiză?
-O să vezi! Haide!
-Nu! Ce supiză?
-Un ou de ciocolată cu surpriză. Vrei?
-Nu!!! Nu veau ou! Pun pichiui şi mama cumpeie o macaia! (Nu!!! Nu vreau ou! Îmi pun picături, dacă îmi cumperi o macara!)
BANG! Fii-miu a început negocierea abrupt, fără prea multe discuţii. Mă aşteptam ca a mea să cedeze, dar nu… că el, frumosul, pe cine credeţi că moşteneşte? PE EA!!!
-Bine. Îţi cumpără mama o macara, dacă îţi pui picături de câte ori e nevoie. Şi mama îţi cumpără macaraua atunci când primeşte bani de la serviciu, da?
-Da, bine.
Ce s-a întâmplat? Copilul şi-a pus picături! Ce a urmat, însă, mi-a demonstrat că fii-miu şi-a depăşit profesorul (soaţa) în materie de negociere.
-Bravo, Tudor! Vezi ce bine respiri acum?
-Până vine macauaua (macaraua), dă ou cu supiză, te og! (Până vine macaraua, da-mi ou cu surpriză, te rog!)
A primit? A primit…
Ştiam eu că nu e de glumă cu băiatul meu şi tare mândru sunt de el!