A trecut o secundă. Sau mai puțin. Așa de repede mi se pare că au trecut mai bine de 6 ani. Ca o clipire de pleoape. Asta gândesc acum, privind plin de melancolie niște fotografii superbe.
Pe atunci ne era greu, tare greu. Eram proaspeți părinți, eram stresați că nu știm să facem nimic. Iar în ziua botezului, chiar nimeni nu ne mai putea liniști. Căci visam ca botezul Sophiei să fie unic, să fie nemaipomenit, iar toți invitații să fie foarte mulțumiți.
Sper că au fost. Eu știu sigur că, în acea zi, am fost cel mai stresat părinte din lume. Am organizat totul și m-am străduit enorm.
Acum nu mai contează. Au trecut șase ani și aproape nimeni nu mai ține minte. Chiar și noi am uitat multe. Multe. Inclusiv expresia aceea total nedumerită a fiică-mii încă nebotezate. Habar n-avea ce îi făceam, ce căuta ea acolo, de ce erau atât de mulți oameni în jurul ei.
A simțit apa rece, un bărbos îmbrăcat în straie ciudate, altul decât taică-su, care o lua în brațe. Apoi ceva neplăcut, apoi multă relaxare și mult somn. Din acela dulce și profund de copil botezat.
Apoi, după câteva ore, din nou hărmalaie multă, mami și tati care o țineau în brațe și o pasau de la unul la altul și se pupau cu multe persoane simpatice. Apoi dans, gălăgie și poze. Multe poze superbe.
De ce vă scriu la șase ani după despre botezul fiică-mii? Pentru că am în colțul ochilor niște lacrimi. Sunt lacrimi de fericire că am o fetiță superbă, sănătoasă și deșteaptă.
Sunt, în același timp, niște lacrimi de melancolie provocate de fotografiile pe care mi le-a trimis prietenul meu, fotograful. Își făcea curățenie în sertarele virtuale și a dat peste ele.
Și mi le-a trimis. „Auzi, mai ții minte pozele astea?”, m-a întrebat el râzând. Nu, dragul meu, nu le mai țineam minte. Dar îți mulțumesc tare mult că mi le-ai trimis din nou. Și mai ales îți mulțumesc că ai fost acolo și ai imortalizat aceste momente. Fotografiile tale ne vor aminti mereu de botezul Sophiei. Chiar dacă acel moment a trecut ca o clipire.
Sunt niște fotografii absolut superbe și oamenii trebuie să le vadă și ei. Ca să știe că undeva, acolo, e un fotograf al naibii de bun. Și da, că e prietenul meu, căruia acum, la final, îi fac reclamă. Pentru că meriți din plin, dragul meu Constantin Antochi!
