Aud tot mai des vorbindu-se despre anxietatea la copii. Se dramatizează mult pe această temă, se bate monedă la tot pasul şi toată lumea vine cu fel şi fel de păreri. Internetul e plin de sfaturi, exemple și multe dintre ele sunt din cele mai grave, care pe noi, părinţii, ne fac să ne îngrijorăm, să ducem copilul la doctor sau să începem să îl tratăm diferit pentru că ar avea o problemă.
Multă lume face asta din necunoştinţă de cauză, din panică, din frica de eşec, din teama că piticii lor îşi vor forma traume şi nu vor deveni oameni normali.
Hai să ne înţelegem! Când aveţi cel mai mic dubiu în privința copilului vostru, cel mai sigur contactaţi medicul. El este singurul care vă poate îndruma pe drumul bun. Degeaba ne documentăm pe internet şi cel mai periculos este să cerem părerile altor părinţi pe care de cele mai multe ori nu îi cunoaştem. La dat cu părerea suntem buni cu toţii şi la noi e sport naţional. Nu spune nimeni că o părere nu e bine venită, însă, când vine vorba despre cei mici, iar părinţii au motive serioase de îngrijorare, acestea îşi au rostul doar ca un plus la sfatul medicului.
Anxietatea este o problemă care îi afectează pe foarte, dar foarte mulţi copii. E o stare normală, până la un punct, şi noi, părinţii, trebuie să avem mare grijă când aceasta apare. Ce este anxietatea? Ce înseamnă? Cum se tratează? Sunt întrebări pe care orice părinte în cauză şi le ridică şi e firesc să se întâmple asta.
De cele mai multe ori stările de anxietate le avem cu toţii. Psihologii spun că este o emoţie normală esenţială pentru supravieţuire. Acum depinde foarte mult despre ce tip de anxietate vorbim şi câţi ani are cel mic. Problema asta poate să apară de la cea mai fragedă vârstă deşi, nouă adulţilor, ne vine greu să credem.
“Studiile arată că anumite temeri sunt specifice la anumite vârste, cum e anxietatea de separare, frica de întuneric, teama de străini, frica de început de an şcolar sau teama de eşec în faţa clasei. Însă, pe măsură ce cresc şi depăşesc anumite etape devin tot mai puţin temători. Totuşi anumiţi copii nu depăşesc această etapă şi devin mai anxioşi. Astfel, această frică excesivă le cauzează un distress, le influenţează viaţa de zi cu zi şi îi împiedică să se angajeze în activităţi specifice vârstei. Când se ajunge în acest punct anxietatea nu mai este normală.” – Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.
Aşa se face că plânsul celui mic atunci când mama sau tata pleacă de lângă el înseamnă anxietate. Faptul că nu vrea să stea singur în preajma unor persoane necunoscute sau că îi este frică să intre pentru prima oară în sala de gradiniţă sau în clasă, la şcoală, înseamnă tot anxietate. Nu e uşor să te descurci în asemenea situaţii, mai ales dacă îţi pasă de mesajul pe care vrei să îl primească atunci când trece printr-o stare de genul acesta.
Sunt “N” părinţi care consideră că cei mici mai trebuie să se descurce şi singuri, aşa că îi lasă să îşi înfrunte fricile fără niciun fel de sprijin. Multe mame care îi ţin de mână până în clasă sunt catalogate drept mame hipergrijulii care îşi vor copiii după fusta lor până la bătrâneţe. Nici taţii nu fac excepţie. Şi ei sunt luaţi uneori la mişto că sunt laşi, că le e mai frică decât copilului, că sunt mai protectivi decât prevede legea şi aşa mai departe. Ei bine, aceşti părinţi puşi la zid şi de care se râde sau se bârfeşte, ce credeţi?, au o atitudine firească!
Şi, dacă nu mă credeţi, iată mai jos o listă cu modalităţi de a ajuta copilul să facă faţă anxietăţii:
“1. Să vorbim cu el despre anxietate.
2. Să îi arătăm înţelegere faţă de ceea ce simte.
3. Să evităm prejudecata că: dacă ceva te sperie, înseamnă că nu poţi face acel lucru.
4. Să conştientizăm îngrijorările copilului şi să îl ajutăm să găsească modalităţi de a le face faţă.
5. Să stabilim o rutină care îl ajută să se simtă în siguranţă.
6. Să folosim cărţi şi filme care îl ajută să îşi înţeleagă emoţiile.
7. Să îl pregătim dacă urmează o schimbare în viaţa lui.
8. Să încercăm la rândul nostru să nu fim anxioşi sau supraprotectivi, respectiv să nu facem lucrurile în locul copilului sau să evităm situaţiile care îi provoacă anxietate.
9. Să folosim tehnici de relaxare cu copilul (tehnica respiraţiei).
10. Să folosim distragerea pentru copiii mici.”
Aşa se face că şi de data aceasta, ca în oricare situaţie în ceea ce-i priveşte pe copiii noştri, noi suntem baza. Noi suntem cei care îi putem ajuta să treacă peste orice, dar este important cum şi dacă o facem. Noi suntem singurii care le pot oferi încrederea în sine, încredere de care ei au atâta nevoie!
Şi, dacă nici noi nu putem să îi ajutăm pe cei mici să treacă peste anxietate, psihologii ne recomandă, în primă fază, să cerem ajutor de la profesori sau educatori şi dacă nici aşa nu se văd rezultatele, un consult de specialitate este următorul pe listă.
Sper că v-am fost de ajutor şi încă o dată: medicul este singurul care vă poate linişti vis-a-vis de orice problemă întâmpinaţi!