Am plâns mult la serbarea de Crăciun a fiică-mii. Dar, totuși, sper!

N-am crezut că am să spun asta vreodată.

Dar mi-e dor să vă găsesc alergând pe holuri și apoi să vă cert.

Mi-e dor să vă am, pe rând, la mine în birou. Fie pentru vreo reușită extraordinară, fie pentru… știți voi ce.

E așa de trist să urc dimineața, pe scările din corpul A, fără să mă oprească niște perechi de mâini să mă îmbrățișeze. Asta după ce, în vreo 20 de minute, mi-am auzit numele strigat de vreo 55 de ori.

Mi-e dor de gălăgia de la masă.

Mi-e dor să-mi spuneți ideile voastre și mi-e dor să vă văd mâncând, în parc, în pauze.

Mi-e dor până și de autobuzele care veneau în curtea școlii ca să se umple rapid, să vă ducă într-o excursie despre care, după aceea, să ne povestiți entuziasmați.

Mi-e dor de echipe.

Mi-e dor de orele de Dirigenție.

Mi-e dor de glumele voastre.

Mi-e dor de bomboanele lăsate pe birou, cu mesajul „Alina, azi e ziua mea!”.

Iar, în seara asta, nu pot să spun decât atât: mă rog să nu-mi mai fie dor și să ne vedem cât de curând.”  – Alina Cârjă, profesor, director și fondator Liceul Româno- Finlandez

Așa și-a început discursul Alina. Pentru că, pentru noi, părinții cu copii la această școală, dar, mai ales, pentru copiii noștri, ea este ALINA. Doar atât. Fără titluri, fără grade, deși a muncit enorm pentru ele.

Alina e ceea ce visam să găsim la un profesor. E caldă, e zurlie, dar și mână de fier atunci când e cazul. Elevii o iubesc enorm și, sincer, am văzut la puține persoane atât de mult har.

Aseară, Alina și o parte din echipa școlii au organizat serbarea de Crăciun. Era o tradiție superbă și a spus răspicat că trebuie să existe și anul acesta. Și s-au adaptat pandemiei. Pentru că, atunci, când îți dorești ca lucrurile să se întâmple, va apărea și o soluție.

A fost doar o mână de oameni în aula aia imensă, care, însă, în anii anteriori, mustea de copii, de părinți, de bunici.

În trecut, nu acordam atenție la toate momentele spectacolului. Mă mai pierdeam în discuții cu alți părinți sau în prăjiturile de casă pe care le aduceau unele mămici pricepute.

Aseară am stat lipiți cu toții de ecranul de acasă. Au transmis serbarea prin internet, live pe youtube. S-au adaptat vremurilor. Mulți dintre elevi au fost rugați să transmită anumite mesaje video. Frânturi din piese de teatru, din cântece, din impresii. Iar cineva le-a montat pe toate și a alternat momentele de live cu cele înregistrate.

Și a fost frumos. Doamne, cât de frumos a fost!

Și am plâns. Cât sunt de mare, am plâns cu capul în hanorac, să nu-mi vadă Sophia lacrimile. N-am vrut să o copleșesc și mai mult, mai ales că ei îi șiroiau, deja, picături mari și sărate pe obraji.

Am plâns de cât de dor ne e de toate. De viețile noastre. De toate acele lucruri pe care le făceam zilnic și acum nu le mai facem. Ce banale erau atunci! Și cât de obositoare, cât de plictisitoare, o rutină enervantă. Și cât de puțin le prețuiam.

Dar cât de dor ne e de ele acum! Tuturor. Copii, părinți, profesori.

Da, ne e dor, Alina, de tot ce spui tu și încă și mai multe! Le e dor copiilor noștri, care, cred eu, oricât de puternici ar fi, urăsc ce se întâmplă acum.

Ne-am adaptat și vom supraviețui. Tu, echipa ta, noi, toți, demonstrăm că putem găsi soluții și în pandemie. Ați reușit cumva să organizați până și serbarea de Crăciun!

Și a fost frumos.

Dar nu mai vreau. Te citez, Alina, încă o dată: “Să sperăm că aceasta a fost singura serbare online pe care am fost obligați să o facem!”.

Să sperăm!

Dar, chiar dacă lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, după seara trecută, știu sigur că vom supraviețui. Va fi altfel, de acord. Dar, cumva, vom găsi frumosul și binele și în noua situație. Lacrimile vor dispărea ușor, ușor și se vor transforma în zâmbete. Chiar și zâmbete provocate de niște imagini de pe un ecran.

Urăsc gândul și aceste imagini! Sper să nu devină vreodată realitate perpetuă. Dar, cumva, vom reuși să ne adaptăm, să supraviețuim. Trebuie!