Ne-am trezit peste noapte părinți de trei copii. Nu, nu ni i-a pus cineva în brațe și a fugit mâncând pământul. Nu. Niște prieteni foarte apropiați aveau și ei o treabă pentru o zi și jumătate și și-au parcat odorurile la noi acasă.
Am mai avut noi experiența cu Miruna care a rămas peste noapte, așa că mă așteptam la ce e mai „rău”.
A venit gaşca, a campat fiecare pe unde a putut și a început haosul numit distracție. Pe mine a căzut partea asta cu animatia, că soaţa s-a refugiat în bucătărie să le gătească fel și fel de bunătăți copiilor. Credea că scapă…
În primul rând, le-am arătat locurile în care urmau să doarmă. Mulțumiți. Apoi i-am dus în sufragerie, unde tronează un mare morman de jucării. Prințul meu, darnic și nu altceva. A împărțit jucăriile cu Alex și Maria, n-a comentat, n-a tras de ele, n-a plâns.
Începeam încet, încet să prind curaj, ba chiar să mă relaxez. N-a durat mult… Vă jur! În jumătate de oră, nu mai știam unde sunt copiii. Unul era în baie, vroia să se spele, unul căţăra mobila, al meu se chinuia să roadă un colț de la canapea.
Am vrut să cer ajutorul soaţei, dar când am văzut-o îngropată, la propriu, între oale, mixere, forme de biscuiți și legume aburinde în oală, așa că am zis pas… Oricum n-aveam succes.
M-am întors în sufragerie și era clar că trebuia să fac ceva. L-am scos pe Alex din cadă exact în momentul în care încerca să își toarne gel de duş în cap ca să „se spele”. Am coborât-o pe Maria de pe spătarul canapelei și pe al meu drag copil l-am servit cu un covrig. Nu de alta, dar canapeaua încă ne mai trebuie. Bun. Dar ce fac cu ei acum? M-am întrebat.
Trebuia să găsesc o activitate comună, care să-i țină cât de cât la un loc și să-i țină și ocupați/fascinaţi. Primul lucru care mi-a venit în cap: lego!
Am scos toate piesele din casă, nu puține, și le-am împrăștiat pe covor. Ne-am apucat de construit ba case, ba castele, ba mașini de curse, ba tractoare. Alex și Maria se certau pe tematică, al meu se bucura că are anturaj. Ce-i mai place și lui distracția… N-a durat mult liniștea cu lego că… s-au plictisit.
-Ce mai facem?
-Ce vreți să facem?
-Să ne jucăăăăăm!!!!
De asta îmi era frică. Era clar în mintea mea. Ăștia micii vor agitaţie, vor să alerge, să ţipe și să se distreze. Nu-s ei așa bătrâni ca mine să le sară inima de bucurie când reușesc să construiască un tractor. Pe bune acum… astea sunt așa… cât să își tragă sufletul.
-Hai, vă ascundeţi! Jucăm ascunselea.
-Uraaaaa!!!
N-au terminat strigătul de bucurie, că au dispărut ca potârnichile. Maria îl purta pe al meu copil peste tot, iar el… ce să vă zic? Un zâmbet tot. A durat și ascunselea asta vreo jumătate de oră, după care mi-au dat lovitura fatală.
-George, vrem să fii căluţ și să ne plimbi prin casă.
-Super…
Să zic că nu? M-am mulţumit că nu mi-au pus şa şi căluș în gură că, dacă mă vedea cineva, zicea că o dau în lucruri dubioase… Am fost și cal, și măgar, iar fi-miu m-a făcut și vacă. Se uita la mine în timp ce stăteam în 4 labe și făcea ca vaca. Era clar… trebuia să fiu și vacă.
Am fost și vacă… Am jucat apoi 1, 2, 3 la perete stai. A durat și asta o vreme și nici măcar o dată n-am avut ocazia să număr eu la perete. Credeți că am câștigat vreun joc? Nu. Pe mine mă vedeau mereu că mă mişc.
Am colorat, am pictat, am desenat și le-am făcut avioane și vapoare de hârtie. Îmi sorbeau fiecare cuvânt, fiecare remarcă, raspundeau prompt la fiecare iniţiativă. Eram frânt, dar mândru. Abia așteptam să îi spun soaţei că pe ăștia trei copii îi am la degetul mic.
Eh, fericit eu nevoie mare, o văd la un moment dat pe a mea că iese din bucătărie și îi cheamă cu o voce duioasă pe copii la masă. Le pregătise farfuriile atât de frumos de zici că mâncau la restaurant de 7 stele. Ei? Profund impresionaţi. Au lins farfuriile și nu altceva. La final le-a pus pe masă și o tavă burduşită cu biscuiți de casă. I-au ras!
Seara am căzut mai ceva ca soldaţii de război prezenţi la datorie. Am dormit fără vise. Soaţa le-a citit poveşti până au pus geană pe geană şi apoi a picat lată şi ea.
A doua zi am luat-o de la capăt. Eu- zeul distracţiei, a mea responsabilă cu păpica. Când au venit părinții după Alex și Maria am zis să tragem linie și să stabilim un clasament al preferinţelor. Îmi miroseam deja victoria.
-Cu cine v-a plăcut să stați mai mult? I-am întrebat convins că îmi vor ridica statuie. Prost gândit…
-Cu ea ne-a plăcut cel mai mult. A făcut niște biscuiți delicioşi!!! Dar și cu tine… ești simpatic. Asta, ultima, au zis-o așa, mai mult de politețe. Am simțit…
Am trăit o frustrare acerbă. Eu? Ăla care două zile a transpirat ca un cal de curse? Eu? Ăla care și-a stors mintea și creierii să inventeze jocuri, scenarii și să îi facă fericiți? Tocmai eu să nu câștig?…
Să mai spună cineva că dragostea nu trece prin stomac…
P.S: Viața cu trei copii nu e ușoară deloc… Dar e mișto.