Am trecut de năpasta cu acomodarea la gradiniţă şi am început să-l suspectez pe fii-miu că e bipolar. Doamne fereşte!!!
Cum aşa? Păi simplu tare…
Am avut zile la rând în care a plâns de a sărit cămaşa de pe el de supărare că îşi lasă jucăriile acasă şi că ele se vor supăra toate-n păr pe el că le neglijează şi, brusc şi dintr-o dată, mare zor mare pe el că vrea urgent la grădiniţă.
-Stai, măi, tati, că acum plecăm.
-Acum, acum veau să megem. (Acum, acum vreau să mergem)
Aoleu că mă luă cu transpiraţii. Ştiţi câte îmi treceau prin cap? Vă menţionez cele mai puternice gânduri:
- Fii-miu vrea să îşi scurteze singur agonia.
- Fii-miu e masochist.
- Fii-miu ne reneagă şi vrea să scape cât mai repede de noi.
Voi nu v-aţi gândi la fel? Că şi acomodarea asta e treptată pentru orice om. Nu se face aşa brusc: azi nu vrei şi mâine brusc ţi se pare fabulos.
Miroseam că e ceva putred la mijloc, dar eram departe de adevăr…
N-am avut ce să fac, am tras pe mine nişte haine aiurea, m-am încălţat coborând cu el scările şi duşi am fost.
Am ajuns la grădiniţă în mare viteză. Am condus ca vântul şi ca gândul simţind presiunea în ceafă. Al meu bâţâia de fericire. Ne-am oprit la dulăpiorul lui să-l schimb.
-Haide, tata, haide!!!
Doamne, zici că ne cronometra cineva că eu eram gata transpirat. Nici nu am apucat să îi aşez frumos hainele în dulap că al meu era deja la uşa grupei şi aştepta să îi deschidă cineva uşa. Îmi pare foarte rău că nu l-am filmat, să vă arăt şi vouă cam cum dădea din picioare uitându-se fix la clanţă.
Ajung lângă el şi mă aplec să îl pup. Avem noi ritualul nostru: ne spunem că ne iubim, că venim repede să îl luăm, să îl ducem acasă şi toate astea privindu-ne în ochi. Eh, acum mi s-a dat lumea peste cap. Nici că s-a uitat la mine! Şi mi-a zis că mă iubeşte, în fugă. Ce să vezi? Nici când venim să îl luăm nu i-a păsat!!!
Deschid uşa la grupă şi îl văd pe al meu că afişează un zâmbet angelic şi totodată cuceritor. Nu mi-am explicat neam reacţia lui. Mă uit după educatoare, mă vede şi începe să râdă înfundat. Îmi face semn să ies şi o vedeam venind spre mine.
Ce pa? Ce uitat după mine? Ce regret că plec? NI-MIC!!!!
Am ieşit în hol, educatoarea după mine.
-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa! Ce faceţi? Am şi eu o întrebare. Ce s-a întâmplat de avem parte de o asemenea schimbare radicală?
-Eheee, domnu’ George, aveţi băiat mare deja.
-Cum aşa?
-E îndrăgostit lulea!
Am făcut ochii mari, cât cepele mai exact şi simţeam nevoia de două palme sănătoase peste obraji ca să-mi revin.
-Da, domnu’ George. Să vă zic. Încă din prima zi l-a ochit Raisa. Venea la el să-l consoleze, îi spunea să nu mai plângă şi nu se dezlipeau unul de altul. Acum ştiţi cum sunt? Nedespărţiţi!!!
-Da… nu ne-a zis nimic…
-Eh, lăsaţi. Sunt tare drăguţi şi priviţi partea plină a paharului. Vine cu drag la grădiniţă.
Seara când am ajuns acasă, l-am luat la o discuţie bărbătească.
-Ia, zi, tata, am auzit că ai o prietenă la grădiniţă. Aşa e?
Nimic. Se făcea că nu mă aude.
-Tati, nu vrei să îmi povesteşti?
-Nu…
Avea făţuca aceea frumosă mai roşie ca racul. Clar, fii-miu e îndrăgostit!
P.S: Mă bucur că merge cu drag la grădiniţă şi mă gândesc la ce o urma în viaţa asta legat de partea lui sentimentală. Să-mi fie groază sau să încep să o obişnuiesc cu gândul pe soaţă? Ştiţi. Mamă de băiat… gelozie… 🙂