Mă lasă nervii, mă lasă inima, mă lasă totul! AJUTOR!!!
Sloganul familiei mele este de la o vreme: „Nicio zi fără bubă”! Da, ați citit bine. V-am povestit într-un post anterior că am ajuns la spital cu o frumusețe de bubă pe frunte care a necesitat două fire și s-a lăsat cu plânsete, cu urlete, cu mărar congelat pe frunte.
După experiența aceea, sincer, m-am gândit că prințul familiei va fi ceva mai atent. Că va încerca MĂCAR să se uite pe unde merge. NIMIC! Asta s-a întâmplat. UN MARE NIMIC!!!
Ok, să nu exagerez… În locul în care a căzut de și-a aranjat frumusețea de frunte, e mai mult decât atent. Dacă se poate nici nu mai trece pe acolo, iar dacă, totuși, îl duce drumul în direcția aceea pășește cu mare, mare grijă. Dar doar acolo!!!
În rest, NIMIC! Chiar cred că el are impresia că pășește doar pe burete, că, dacă se împiedică nu păţeşte nimic, dacă sare și cade, la fel, nu păţeşte nimic, iar dacă se uită spre cer în timp ce merge, aceeași treabă.
Recent am fost plecat până la Cluj, la bunicii lui. În parcul în care am tot ieșit, toți copiii aveau același tip de motocicletă. Păi n-a vrut și el? A vrut. Nu i-am cumpărat? I-am cumpărat.
Primul test l-am făcut în casă pentru că achiziția „bestiei” a fost făcută mai spre seară. Încântare maximă, parchetul fin, niciun obstacol. Dă-i, tată, viteză prin sufrageria bunicii. Se învârtea, se sucea, învârtea de ghidon și poc!!! Direct în frunte, un mare cucui. Unde? Exact! Fix peste buba cusută… Noroc că a apucat să se vindece cât de cât, de fire am și uitat. Din nou mărar congelat, din nou plânsete.
Trecem peste episod destul de repede. Nu trec 10 minute, își urcă o mașină pe canapea și vrea să urce și el. Ce se întâmplă? Da, ați ghicit! În urcare, dă cu capul de mașină. În ce loc? Aham, ați ghicit din nou. Peste buba cusută și peste noul cucui achiziţionat cu câteva minute în urmă.
Fraților, mai să cedez și alta nu!
Ok… Au trecut câteva zile și totul a intrat pe făgaşul normal. Am zis că s-a învățat minte și va fi mai atent. Ce glumă…
Zilele trecute ies cu el pe stradă. În faţa porţii, cu mine de mână, poc! În genunchi. Eu? Genunchii moi. În ce s-o fi împiedicat, habar nu am… Cert este că s-a ales cu o mândreţe de julitură. Dacă avea pantaloni lungi poate nu s-ar fi întâmplat mare lucru, dar cu cei scurţi rezultatele sunt mult mai vizibile. Trecem și peste asta… cu betadină şi multă compasiune.
Ziua următoare, ieșim pe stradă cu o maşinuţă. Avea mașina asta o tijă în faţă și se oprea la fiecare pietricică. Îi spun lui fii-miu să intrăm, să tăiem tija aceea, el nu și nu! Ce să vezi? După niciun minut, se enervează pe o pietricică, se împinge cu putere ca să treacă mașina peste ea și al meu frumos și graţios se întinde pe burtă, pe asflat. Eu? Genunchii moi… Rezultatul căzăturii? Două coate julite bine de tot. MI-NU-NAT! Trecem și peste asta… cu betadină şi multă compasiune.
Am rezolvat mașina imediat ce i-a trecut supărarea și am intrat în casă că venea ora mesei. În timp ce mama lui îi pregătea farfuria, al meu s-a apucat să împingă prin casă, în mare viteză, un antemergător plin cu cuburi de construit. Nimic periculos, ați spune? FALS! S-a împins atât de tare în antemergător de s-a răsturnat, iar copilul peste el. Eu? Genunchii moi. Rezultatul căzăturii? Și-a frecat guriţa de cuburile acelea la aterizare, de sub buza de jos are o mândreţe de julitură. FA-BU-LOS! Trecem și peste asta… fără betadină dar cu multă compasiune.
Astăzi ajung acasă și îl întreb pe prinț care i-a fost programul. Copilul nu știe foarte multe cuvinte și, în general, îmi spune același lucru. Dialogul nostru, de regulă, e cam așa:
-Tati, ce ai făcut tu azi?
-Afaiă, bebe, cupii, vum-vum! (Am fost afara la bebe și la copii, cu motocicleta)
-Super! Și te-ai distrat?
-Da-da-da-da (plus aplauze). Când nu am parte de aplauze la şirul de da-uri, n-a fost chiar fun pe-afară.
Eh, dialogul ăsta îl avem cam în fiecare zi, plus-minus alte discuții. Astăzi a fost diferit.
-Tati, ce ai făcut tu azi?
-Buba!
-Ce bubă, tati?
-Aco! (Acolo)
Am crezut că glumeşte. Nu, nu glumea. Avea genunchiul (celălalt)… o frumusețe. Și mi-a mai explicat că a făcut poc și că n-a plâns, că nu l-a durut. La cum arăta genunchiul, sincer, nu l-am crezut, dar l-am felicitat pentru bărbăţia de care dă dovadă. A trecut și peste asta… cu betadină şi multă compasiune.
Bun! Acestea fiind spuse, ce soluții am?
- Merg pe premisa că așa sunt toți copiii și atâta timp cât nu își rupe nimic și nu ajungem iar la cusut părți ale corpului totul e ok? Îmi îmbogățesc stocul de betadină și mărar congelat?
- Al meu e mai împiedicat decât oricare altul și ar fi cazul să îi cumpăr cotiere, genunchiere și cască şi să nu i le dau jos până pe la nu ştiu câţi ani?
- Mă apuc să mă rog pentru zile mai bune?
Vă rog, dragi părinți mai experimentaţi într-ale copiilor și ale copilăriei, să mă ajutați cu un sfat pentru că în ritmul ăsta… recurg la varianta a doua.
P.S: Măcăr acum, de când cu căzăturile astea, a mai învăţat un câvânt: „Hopa!”