„Am sufletul țăndări. Acum 2 săptămâni, fetița mea (3 ani 4 luni) a început grădinița; e de stat, am găsit puține păreri despre, dar acelea pozitive, așa că am mers cu încredere și speranțe de bine. Fetița e bunătatea întruchipată, veselă, foarte empatică, iubește tot ce o înconjoară, pe toți oamenii și mai ales pe copii, pe care vrea să îi mângâie, să îi pupe, să îi plimbe, să le spună povești, să îi bucure și să-i răsfețe (toți părinții din parc îmi spun mereu că TREBUIE să-i fac un frățior sau o surioară)…
La grădiniță s-a acomodat repede, după 2 zile, spunându-mi lejer „te iubesc și te ador mami, fug la joacă, pa pa”. Când o luam la prânz, la început zicea entuziasmată că îi place la grădi’, că vrea să o las și la somn cu copiii, dar era totuși bucuroasă că plecăm; o întrebam ce i-a plăcut cel mai mult și îmi răspundea că mâncarea, iar despre ce nu i-a plăcut nu a avut niciodată nimic de zis…totul era ok din spusele ei și schimba repede subiectul.
Ieri și alaltăieri, am mers să urmăresc ce face atunci când ies toți în curte. Alaltăieri: Fetița mea era împinsă, trasă, dărâmată, nicio educatoare nu vedea. Sărăcuța mergea să spună educatoarei ei, dar era ocupată să povestească cu alte educatoare și efectiv nu o asculta; i-a pus o mână pe cap fără să se uite măcar la ea… Așa că fetița mea a plecat.
A început să împingă și ea, apoi fugea râzând, crezând, probabil că ăsta e jocul. O fetiță a căzut într-un genunchi și a început să plângă. Fetița mea a sărit s-o ajute să se ridice, dar fetița căzută a fugit la educatoarea ei și a spus cine a împins-o. Acea educatoare a tras-o de umăr pe fetița mea și a pus-o pe o bancă, la umbră, pedepsită. Unde a și rămas restul de jumătate de oră, tristă, nebăgată în seamă de nimeni.
Educatoarea ei căutat-o și a găsit-o abia când a făcut alinierea să îi ducă înapoi în clasă. Ieri (mă zărise paznicul și m-a atenționat că nu am voie să „spionez” copiii”, așa că m-am ascuns într-o scară de bloc de lângă curtea grădiniței): Ies toți în clasica formație de trenuleț, iar fetița mea avea o șepcuță pe cap și o păpușică în brațe. Evita copiii.
Un băiețel i-a smuls șapca și a împins-o. A căzut, s-a ridicat, i-a cerut șepcuța cu mânuța întinsă, iar a fost împinsă. A mers la educatoare, care a venit și i-a recuperat șepcuța fără a-i zice nimic băiețelului, ci s-a aplecat la fetița mea, certând-o/întrebând-o de ce nu are grijă de lucrurile ei (din relatarea ulterioară a fiicei mele – ea s-a simțit certată).
A lăsat căpșorul în pământ și a continuat să se plimbe singură, cu păpușa strânsă sub hanorac, ferindu-se de copii. La un moment dat a intrat sub tobogan și nu am mai văzut-o; a ieșit fugind, după câteva secunde cu părul desfăcut, fără șepcuță și fără păpușică. A mers la educatoare, dar iar nu a fost băgată în seamă.
A continuat să stea acolo și se plimba doar după educatoare, privind mereu în toate părțile. Plângeam, că îmi era clar că ceva nu e deloc în regulă. Era deja 11:50 când au intrat să se spele pe mânuțe și să mănânce. La ora 1, puteam merge să o iau, înainte de ora lor de somn, ceea ce am și făcut.
Mă aștepta lângă dulăpiorul ei, foarte tristă. Aproape a plâns când m-a văzut, dar nu am insistat să aflu de ce e așa supărată, că am văzut că abia așteaptă să se schimbe ca să plecăm de acolo. Nu am apucat nici cu educatoarele să schimb vreo vorbă.
Am mers să ne jucăm în parc, să se destindă, poate așa reușeam să discut cu ea despre ce s-a întâmplat toată ziua (eu voind să aflu despre ieșitul în curte). Refuza mereu. A cerut să mergem să facă pipi și am fugit acasă. Când s-a urcat pe wc am văzut o roșeață care deja se învinețea, în formă de ceas; am întrebat-o ce este aia, a pus repede mânuța, speriată și repeta „nu mă doare, sunt fetiță mare, nu mă doare mami!”. Am aflat că a mușcat-o un coleg pe care dorea să îl ajute să se ridice de pe jos, când îi alinia educatoarea să iasă afară; când i-a spus educatoarei, aceasta nu i-ar fi zis băiețelului nimic, ci ei îi spunea să nu plângă, că e fetiță mare și pe fetițele mari, ca ea, nu le doare.
Am îmbrăcat-o și am fugit la grădiniță, să discut cu educatoarea; era cealaltă, de după-amiază, prima plecase deja. Reacția educatoarei a fost „să știți că mi-a spus colega că T. împinge copiii; probabil face asta pentru că a fost și ea împinsă, dar vă rog să discutați cu ea, să rezolvați, că chiar dacă ei îi face cineva ceva, ea nu are voie să facă la fel”.
Am rămas blocată. I-am spus că am mai multe aspecte de discutat, că am observat 2 zile la rând ce s-a întâmplat când au ieșit afară, dar acum vreau să aflu despre mușcătură. Nu știa nimic de la colega dânsei, așa că nu o pot implica în asta. Avea, într-un fel, dreptate.
Fetița mi-a arătat băiețelul care o mușcase, am mers cu blândețe la el și mi-a răspuns foarte înverșunat că a mușcat-o că ea voia să-l ridice de pe jos; i-am povestit că ea a vrut să îl ajute să intre în trenuleț ca ceilalți copii, ca să poată ieși cât mai repede la joacă. El a înțeles, ea l-a mângâiat și l-a pupat în semn de înțelegere și iertare, iar el a îmbrățișat-o (eu am interpretat asta ca semn de mulțumire/apreciere față de ea). L-am ajutat împreună cu ea să se îmbrace, să ieșim să o așteptăm pe mămica lui; am discutat și cu ea, toată lumea a înțeles cu calm situația și s-a rezolvat cu zâmbete și ținut de mâini.
Apoi a venit educatoarea, supărată foc că „ea nu știe ce să se mai facă cu băiețelul, că își bagă mâinile peste tot și i-a spus de atâtea ori că nu are voie la imprimantă, dar uitați ce degete roșii are, de la cerneală!”. Primul meu gând „ce caută imprimanta la îndemâna copilașilor?!”. Copiii erau speriați, băiețelul tremura, T. a mea se băgase după mine. Educatoarea se aplecase la băiețel și cu degetul arătător îi spunea „zi că-ți pare rău, îmi ceri iertare și promite că nu mai faci!”. El, bietul, a îngăimat un „iartă-mă” printre lacrimi deja, dar ea insistentă „nu pleci cu mami acasă până nu spui exact cum am spus să-mi zici!”.
Moment în care T. a mea, mă anunță că a făcut pipi pe ea. Nu mi-a venit să cred, având în vedere că de aproape 2 ani renunțase singură la scutec pentru a mă imita pe mine cu wc-ul, iar accidente au fost maxim 4-5, noaptea, în primele luni după renunțare…
Am luat-o în brațe și am plecat de acolo, nu înainte ca educatoarea să-mi repete „Vedeți?! Trebuie să vorbiți cu ea!”.
Ulterior ea mi-a povestit ce s-a întâmplat în curte, sub tobogan, că un băiat a călcat-o pe cap și i-a luat șapca și păpușa, că îi era frig și i-a spus educatoarei, dar nu a auzit-o și că, pe băncuța pedepsei, a fost foarte tristă, că nu a fost de vină, că ea a împins fetița ca să se joace, că așa fac copiii, dar nu a ascultat-o doamna aceea (educatoarea acelei fetițe) și că i-a fost foarte frig, dar nu a plâns, că ea e „fetiță mare”.
Am scris foarte mult, îmi cer iertare, dar luni încep serviciul și sunt nevoită să o duc iarăși acolo. Și am inima zdrobită.
Mă angajez pe o sumă mizeră, care nici măcar nu acoperă cheltuielile de bloc și de grădiniță (care se presupune că e gratis!) și unde voi sta 9-10 ore departe de fetița mea care trăiește un calvar într-un loc unde ar trebui să fie măcar protejată.
Am încercat în toți anii ăștia să găsesc să lucrez de acasă, pentru a putea sta cu ea până la vârsta școlii, sau să o pot da măcar la program scurt; nu am reușit. Și mă învinovățesc că nu am căutat unde trebuie, nu am făcut suficient, iar acum ea trage din cauza neputinței mele. Cum aș putea discuta/rezolva astfel încât să nu îi dăuneze mai mult, să nu o ia „la ochi” educatoarele și să o asculte măcar când le solicită ajutorul? Înțeleg că sunt depășite de nr. mare de copii, dar…copilașii ce vină au??”
Eu unul nu mai am ce să spun! Mesajul trimis de această mămică este concludent. Din păcate, în multe grădinițe, ne trimitem copiii doar pentru că nu avem unde să-i lăsăm. Să învețe ceva, și mai ales ceva bun, e o nălucă, un vis mult prea frumos. Asta se întâmplă în mândra noastră țară, Românie europeană, țară cu pretenții!
Și, dacă vom continua să ne fie teamă să ne cerem drepturile, vom duce la școală copii deștepți, frumoși, empatici și vom scoate retarzi!