Ne vrem copiii zmei, nu tufe, ni-i vrem independenţi şi harnici, ni-i vrem abili, isteţi şi descurcăreţi. Sunt sigur că niciun părinte nu îşi doreşte un prichindel care să se ascundă mereu după fusta mamei, care să fie total lipsit de dibăcie sau un ”neajutorat”. Ei bine, tocmai de asta educaţia, ca de fiecare dată, este mama reuşitei.
De multe ori, dacă nu de fiecare dată, suntem împinşi de la spate de o forţă inexplicabilă să le sărim copiilor noştri în ajutor în orice situaţie. Instinctiv nici nu ne gândim că ar cam trebui să îi lăsăm să se mai descurce şi singuri. Nu!
Noi suntem mai mari, noi ştim mai bine, e de datoria noastră să îi ajutăm. Şi dacă suntem întrebaţi când îi vom lăsa să dea şi ei cu capul de probleme, răspundem senini şi convinşi că atunci când vor fi mari.
Însă, ceea ce nu ne spune nimeni este că expresia asta “atunci când vor fi mari” are mai multe nuanţe. Mari înseamnă să ştie să facă lucruri. Mari înseamnă să ştie să se descurce, să ştie să îşi exprime o părere, să îşi apere punctul de vedere, să acţioneze cu dibăcie, să se descurce în orice situaţie, sau, mă rog, în multe dintre ele. A deveni mare înseamnă să ştii, să înveţi, să cunoşti, să poţi să anticipezi anumte lucruri. “Mare” înseamnă educat, îndrumat şi învăţat.
Tocmai de aceea, că nu e tocmai uşoară, treaba asta cu educaţia şi cu învăţatul, trebuie să începem să îi “independizăm” (am inventat şi un cuvânt nou) de mici. Cât de mici? Cam de când realizează că tu eşti mama sau tata, cam de când încearcă să spună cuvinte şi nu prea le ies.
-
Lasă-l să îşi găsească singur lucrurile prin casă.
Dacă îţi cere ceva ce nu găseşte, chiar şi prin gesturi, ajută-l să găsească dar nu îi da mură în gură. Când îşi va descoperi jucăria dorită prin maldărul de jucării, va fi atât de satisfăcut şi mândru de el încât, pe viitor, va fi convins că se va putea descurca excelent în misiunea căutării.
-
Lasă-l să aleagă!
De la hainele pentru grădi, jucăria din magazine pe care i-ai promis că i-o cumperi, până la meniul de la cină, lasă-l să aleagă. Oferă-i variante, dar nu îi impune ceva, dacă nu e cazul. Normal, n-o să-l laşi să meargă la grădiniţă în pantaloni scurţi şi nici ciocolată la cină n-o să-i dai. Dar, dacă cere ceva rezonabil, e bine să îl încurajezi să se exprime.
-
Nu interveni în conflictele din parc.
Certurile pe jucării sunt inerente între cei mici, iar în parc, unde sunt doar câteva leagăne şi o sută de copii e clar că vor apărea. Dacă îl vezi pe al tău că are o discuţie în contradictoriu cu un alt copil, nu interveni din prima. Lasă-l să se descurce sau măcar să încerce. E esenţial să se simtă important, că e pe picioarele lui. Dacă tu vei fi mereu acolo să îl scoţi din încurcătură, nu îl ajuţi cu nimic. Ba, din contră.
-
Nu interveni în conflictele cu celălalt părinte.
Partenerul tău are o discuţie cu cel mic cu care tu nu eşti tocmai de acord… Ei bine, cel mai rău lucru pe care poţi să îl faci e să intervii şi să spui ceva de genul: “Iubire, nu e ok. Ar trebui, totuşi, să îl lăsăm să facă asta şi asta… (orice ar fi “asta şi asta”). TOTAL GREŞIT! Lasă-I să îşi termine discuţia şi apoi poţi să vorbeşti în voie cu partenerul tău şi să cădeţi de acord. Nu vă certaţi în faţa lui. Niciodată, orice ar fi!
-
Dacă e uitic, să se înveţe minte!
De multe ori îi fură peisajul pe cei mici şi ce să vezi că tocmai îşi uită acasă caietul de teme, ghiozdanul sau mâncarea. Tu, ca părinte grijuliu şi responsabil, îi sari mereu în ajutor. Virezi brusc de volan, apeşi pedala de acceleraţie, te întorci acasă în super viteză şi salvezi odorul din mrejele uitării în care a căzut.
Salvatorule, e greşit ce faci! Şi-a uitat tema acasă? Foarte bine! Chiar dacă e greu, roagă-te ca tocmai pe el să vrea profa’ să-l verifice. De ce? Poate nu îi dă o notă proastă că nu e nici primul şi nici ultimul copil care o face, dar ruşinea aceea… e de neuitat. Şi-a uitat mâncarea? Da… asta e cam nasol. Lasă-l fără ca să ştie data viitoare să nu mai treacă glonţ pe lângă bucătărie.
Şi pentru că avem suflet… asigură-te că atunci când se întoarce acasă are un meniu demn de restaurant.
-
Nu îl obliga să îi placă anumite lucruri sau anumiȚi oameni.
Asta cu obligatul e iar foarte rea… Păi eu aş vrea să fiu obligat să îmi placă filmele romantice dacă mie îmi plac cele de acţiune? Cum ar fi să mă oblige cineva să îl plac pe vecinul de peste drum dacă, doar când îl văd, mi se ridică părul în cap deşi omul nu mi-a făcut nimic? Vă zic eu cum ar fi: n-ar fi şi gata!
Eh, tocmai de asta nici cei mici nu fac excepţie. Nu putem să le impunem prietenii, jucăriile sau desenele animate la care să se uite. Degeaba îi dau eu să se joace cu lego, dacă lui îi plac maşinile cu telecomandă. Degeaba îi spun să se uite la “Micky Mouse” dacă lui îi place “Lola and the numbers”… Şi nici să o placă pe mătuşa de gradul 4 nu pot să îl oblig. Chiar nu pot! Că îmi aduc aminte de vecinul de peste drum…
Acestea fiind spuse, treaba cu educaţia nu e uşoară iar cine a spus că se dezvoltă şi creşte odată cu copilul, mare dreptate a avut. În fiecare zi, învăţăm ceva nou şi în fiecare zi ne perfecţionăm în arta de a fi părinte.
Eu o consider o artă. Vă rog, măcar jumătate din sfaturi să le urmaţi. Ştiţi de ce? Pentru că ştiu că vă doriţi copii minunaţi! Îi avem deja, doar trebuie puţin “şlefuiţi pe la colţuri”.