Pe unde scot cămașa? Cum gestionez situația? Ce mă fac și cum o dreg?
Fii-miu suferă din dragoste și nu că suferă… e dărâmat!
V-am povestit de multe ori câtă dramă era pe noi când am început grădinița. Cea mai mare dramă… Plânsete în fiecare dimineață, tuse inventată, dureri de tot felul și așa mai departe, doar, doar scapă și nu îl ducem în “casa ororii”. Asta se întâmpla la grupa mică.
Eh, acum ne-am făcut mari, mergem la grupa mijlocie. 🙂
Sincer am fost tare sceptic. Mă așteptam să se lase și acum cu toate tunetele, fulgerele si apocalipsele. Da, în primele zile a fost jihad, dar brusc și dintr-o dată perspectiva s-a schimbat.
Discuțiile noastre de seară nu mai sună așa:
-Mâine mergem la grădiniță.
-Nuuuuu. Sunt bolnav, tușesc, mă doare gâtul. Nuuuuuu.
Discuțiile noastre sună acum așa:
-Mâine mergem la grădiniță.
-La ce oră plecăm?
-La 8.
-Aham. Bine. Cu ce mă îmbraci?
Prima oară mi-a venit să dau niște acatiste în semn de mulțumire că toate rugile din grupa mică mi-au fost ascultate. Credeam că a ajuns și micuțul la concluzia că, și dacă plânge și dacă nu, tot merge la grădi. Cumva eram liniștit. Eheeeei, dar, în scurt timp, am aflat și ce anume sau mai bine zis CINE anume i-a schimbat lui mojo-ul…
O cheamă Sofia. E o fetiță mai mică decât el, blondă cu ochi albaștri, o față de înger și e îmbrăcată mereu ca în zilele de duminică: cât de dichisită se poate. Fii-miu vorbește non stop despre ea: că se joacă cu Sofi, că se dă în leagăn cu Sofi, că alunecă pe tobogan cu Sofi, că se spală pe mâini cu Sofi, colorează cu Sofi, râde cu Sofi, mănâncă cu Sofi, coboară scările cu Sofi, totul împreună cu Sofi. Ba chiar o și pupă. Cică ea a început… Nu știu ce să zic…
A fost o perioadă într-o fericire totală. Ne spunea mereu că îl doare burtica atunci când se gândește la Sofi… Da, a avut primii fluturi în stomac… Spun că totul a durat o perioadă pentru că, de câteva zile, nimic nu-i mai convine, nimic nu e bine, vrea să stea doar la grădiniță.
-Ce se întâmplă, tati? De ce ești tu supărat?
-Nu sunt…
-Haide, spune-mi care e problema.
-Sofi…
-Ce s-a întâmplat cu Sofi?
-Nu mai vrea să o pup… Nu mai vrea nici să o țin de mână nici să ne jucăm.
-De ce nu mai vrea, tati?
-Nu știu… că eu nu am supărat-o. Și e așa frumoasă… ca mami e!
Mi-l și imaginam cum stă într-un colț al clasei și oftează după Sofi a lui care acum nici nu îl mai bagă în seamă… Da… despărțirea asta e un mister total. Dar al meu, pe cât e de supărat, pe atât e de ambițios și aici intervine de fapt problema mea.
Vrea să stea doar la grădiniță, în preajma Sofiei. Soața e turbată că fii-su e ca un cățel, eu orice spun nu e bine. Am încercat să îi sugerăm să își facă noi prieteni. Nimic! Nimeni nu e ca Sofi. Sau să se joace cu alți copii. Nu vrea! Vrea doar cu Sofi. Cu acea Sofi care pur și simplu ne-a întors băiatul pe dos…
Sunt convins că va trece peste această primă dezamagire, însă nu pot să nu mă întreb: are doar 4 ani, când au evoluat copiii noștri atât de mult? Nu-mi aduc aminte să fi avut asemenea trăiri la vârsta lui. Nu îmi aduc aminte să fi avut discuții vreodată cu părinții mei la acest nivel. Cum pune el problema, eu am făcut-o mult, mult mai târziu…
Spuneți voi, dragi părinți experimentați, cum îl ajut eu pe el să iasă din situația asta cât mai puțin șifonat? Cum am spus și mai sus, sunt convins că va trece dar mă interesează și cum. 🙂
Mulțumiri anticipate!