(Poza de copertă își găsește explicația în video din articol 🙂 )

Există părinți care nu țipă la copil?

E o întrebare pe care și-o adresează cei mai mulți părinți care, ajunși la capătul unei zile grele de lucru sau… la capătul nervilor, ajung să țipe la copil, să-l certe din lucruri mici și apoi să se simtă vinovați. 

Pentru că… într-adevăr, vinovăția e spiridușul din umbră care ne face să ne punem întrebări de tipul celei de mai sus. 

Iar răspunsul e DA, există părinți care nu țipă la copil, părinți care știu să treacă peste un episod cu nervi și dat, la propriu, cu fundul de pământ în magazin pentru o jucărie refuzată, peste o notă mică sau pentru o dimineață în care copilul e mai lent în a se îmbrăca pentru școală sau grădiniță deși știe că trebuie să iasă pe ușă la timp. 

Sunt mulți părinți care reușesc să facă asta?

Din fericire, din ce în ce mai mulți. Și ești și tu unul dintre cei care sunt pe drumul cel bun către o relație fără țipete, dovadă că citești acest articol și înveți cum să fii părintele blând și cald care îți dorești să fii. 

Doar că asta vine cu conștientizarea efectelor negative pe care țipetele noastre le au asupra dezvoltării copiilor și cu mult exercițiu în a aplica tehnicile potrivite. 

Haideți să le luăm pe rând. 

Țipetele părinților: efectele care nu se văd și nu se aud

Înainte să vorbim despre efectele nedorite ale țipetelor și certurilor, vreau să-ți spun că niciun părinte nu țipă la copilul lui pentru că vrea să-l rănească. 

De fiecare dată când ridicăm tonul la copii, de fapt nu știm cum altfel să le obținem atenția sau, pur și simplu, am obosit să lăsăm de la noi. Așa că ajungem să credem că nu ne mai ascultă decât dacă urlăm mai tare decât televizorul, telefonul, lipsa lor de motivație sau emoțiile lor pe care nu știm să le gestionăm corect. 

Doar că „Nu mă ascultă decât dacă țip.” e o capcană care, pe termen lung, face rău relației dintre noi și copii. 

Și e drept că noi știm că iubirea pentru ei nu dispare atunci când suntem furioși. La fel cum știm că prima dorință pe care o avem după ce ne calmăm e să ne asigurăm că cei mici nu sunt speriați de reacția noastră. 

Doar că ei nu știu asta. De fiecare dată când țipăm, în ei se rupe ceva care cu greu poate fi reparat la maturitate.

Ce se întâmplă în creierul copilului când părintele țipă

Întâi, apare frica de părinte, frica de a mai spune că ai greșit, ca să nu te certe și să nu te pedepsească.

Practic, apare o nesiguranță în relația cu noi și un sentiment aproape constant că sunt în pericol. Apare teama că orice ar face, trebuie să fie mereu în alertă, în caz că unul dintre părinți are o zi proastă, o problemă sau e obosit și e posibil să izbucnească. Adică exact adulții care ar reprezenta sursă de iubire, înțelegere, acceptare, toleranță, exact aceștia sunt cei care mă rănesc cel mai tare. Pentru un copil este înfricoșător să fie constant în starea asta, acasă sau la școală sau la rude. Astfel de reacții pot genera un atașament de tip evitant sau anxios, un tipar pe care copiii îl duc cu ei în viitoarele lor relații.

Apoi apar minciunile mici și mari, de care copilul învață să se folosească, pentru ca să nu „se lase cu scandal iar”. Copiii, cel mai adesea, folosesc minciuna ca mecanism de apărare. 

Și, nu în ultimul rând, în timp, peste ani, apare distanța, apar scuzele să nu ne viziteze. Nu de puține ori auzim adulți care merg cu dinții strânși în vizită la părinți, pentru că nu vor să retrăiască sentimentele de neputință, de rușinare, de durere pe care le-ai trăit în copilărie. 

Și cred că nu există părinte care să vrea să se ajungă acolo, chiar dacă uneori ne scapă câte un reproș la nervi sau țipete la furie. Cred că nu e părinte care nu ar da orice, numai să știe cum să arunce departe țipetele și stresul din casă.

3 metode să te oprești înainte să regreți

1. Prevenția.

    

   Știu că poate suna greu sau profund, însă e nevoie să ne luăm timp și să ne cunoaștem punctele de explozie, ca să putem lucra la ele. Poate ai observat și tu că unele lucruri te enervează mai mult decât altele când copilul tău apasă niște butoane (cel mai adesea, din „nimicuri”). Iată un exemplu.
   Dacă observăm că cel mai tare ne enervăm la teme, atunci când îl ajutăm pe copil și nu știe să facă singur sau nu are stare pe scaun, haideți să vedem ce e acolo. Știu povestea unei mame care era calmă în cele mai multe situații, însă când era vorba de făcut teme la matematică cu fiul ei de clasa a treia, exploda. Din mama blândă, care nu ar fi spus nimic dureros, a ajuns să-i spună pe ton răstit lucruri precum „Stai locului și fă corect. Nici atât nu te duce capul!” Când și-a dat seama că ceva nu e bine, că nu sunt cuvintele ei, a făcut un pas în spate și a înțeles că e durerea ei, adunată în copilărie. A înțeles că vorbele pe care le spune sunt cele pe care le-a auzit la tatăl ei toată copilăria. A realizat că acolo are de lucru și a căutat soluții în acest sens, înainte să fie și mai greu de gestionat furia ei. 

2. Menține un echilibru și învață să obții cooperarea copilului. 

Cred că nu mai e un mister pentru nimeni că cel mai adesea ne enervăm când copiii nu ne ascultă. 

Așa că vreau să îți propun 2 tehnici care funcționează grozav de bine.

În primul rând, folosim empatia. Pe cât de simplă pare această tehnică, pe atât e de importantă. De ce? Pentru că atunci când înțelegem că în spatele oricărui comportament, al oricărui refuz se află o nevoie neîmplinită, reușim să fim mai calzi cu copiii și ei ajung să fie mai calmi și mai cooperanți cu noi. 

Astfel că atât copilul de 2 ani care nu vrea să se încalțe cu cizme, și vrea sandale, deși afară plouă, dar și preadolescentul care se uită în ochii tăi și spune „Nu vreau să pun telefonul jos, mai vreau un nivel!” au nevoie să se simtă înțeleși.

Să coborâm glasul și chiar corpul la nivelul lor și să le spunem cu blândețe: „Înțeleg că vrei să îți pui sandalele. Știu că îți plac tare.” sau „Văd că îți place jocul acela. Te cred că mai vrei să joci un nivel!” .

În momentul în care un copil se simte ascultat și vede că i se vorbește de la același nivel și nu cu superioritate sau agresivitate, el este mai dispus să coopereze și luptele de putere dispar. 

A doua tehnică e să evităm comenzile. De multe ori, nici nu ne dăm seama că facem acest lucru. Însă un copil aude vreo 200 de comenzi pe zi, și nu doar acasă: „Îmbracă-te!”, „Spală-te pe mâini și hai la masă!”, „Ți-am spus să îți pui hainele în dulap!”, „Să mă suni când ajungi la Andreea acasă, ai înțeles?”, „Scoateți manualul de istorie!”, „Toată lumea ochii la tablă!”… și tot așa. 

Toți copiii se nasc cu această nevoie de a avea control, de a decide pentru ei, de a avea libertatea de a alege. Astfel că, în tot acest val de comenzi care pot fi obositoare pentru copii, ce putem face, în schimb, este să le oferim opțiuni. Să le dăm spațiu de a alege pentru ei, în limitele stabilite de noi. 

Evident… acolo unde pot alege sau decide singuri. 

De exemplu, dacă urmează să ieșiți afară la joacă, în loc să spui: „Îmbracă-te, pentru că trebuie să plecăm!”, ce poți spune este: „Urmează să ieșim. Ce vrei să pui pe tine: acest pulover sau jacheta asta? Ai vrea să îți pui șapca roșie sau pe cea cu dinozauri?” și tot așa. 

Acest lucru nu doar că îi lasă copilului spațiu de decizie, dar și previne ocazia de a spune „Nu vreau să mă îmbrac!”

3. Reparăm ce am stricat. 

Adevărul e că e imposibil să fim mereu calmi, mereu zâmbitori, mereu cu răbdarea la cote maxime. Însă, dacă nu am reușit să ne controlăm și ne-am pierdut cumpătul, e important să ne cerem iertare și să oferim o explicație. Copiii au nevoie să audă că nu a fost vina lor că am țipat, că nu e la ei să ne protejeze pe noi de emoții puternice, ci e invers. Să audă de la noi „Iartă-mă!” și mai apoi să vadă că învățăm cum să facem diferit. Da, să le spunem „Am greșit. Nu e vina ta. Îmi pare rău că reacția mea te-a speriat. Vreau să învăț să nu mai fac asta.”

Când ne recunoaștem greșeala, nu e semn de slăbiciune, ci din contră, ne întărim relația cu copiii. În mintea lor apare acest mesaj: „Mama mă iubește atât de mult, că ar face orice efort ca relația cu mine să fie una frumoasă și calmă.”