Acum, la al doilea copil, după 9 luni în care ne-am descurcat mai mult singuri, realizez că nu există ajutor mai bun ca bunicii. Oricât de bine pregătită ar fi bona, oricât de bine intenționați ar fi prietenii, nimeni nu va reuși să iubească un bebeluș mai mult ca bunicii. Căci, până la urmă, asta îți dorești cel mai mult de la cineva care are grijă de copilul tău atunci când tu trebuie să mergi la serviciu. Dacă îl iubește, cu siguranță nu îl va lăsa să plângă, alungat într-un pătuț, cu siguranță îl va hrăni bine, va face jocuri cu el, îl va dori fericit. Iar, la toate astea, bunicii se pricep de minune.
Totuși, mulți bunici vin la pachet cu un bagaj emoțional și de obiceiuri care, cred eu, n-ar trebui să mai existe. Bunicii sunt primii care încalcă regulile impuse de părinți. “Ce mare lucru dacă i-am dat o bomboană?” sau “Își dorea neapărat chestia aia! Trebuia să i-o dau! Hai că nu se întâmplă nimic o singură dată.”- asta deși tu i-ai explicat în detaliu bunicii restricțiile pe care trebuie să le impună copilului.
Și, mai rău decât toate încălcările astea, mi se pare limbajul. Mulți dintre bunici nu realizează că limbajul este foarte important, că „NU”-urile răspicate și repetitive pot afecta emoțional copilul, că amenințările și șantajul nu au ce căuta într-o discuție cu cel mic. Cu atât mai puțin invectivele.
Zilele trecute, eram cu bebelușul din dotare în părculețul din cartier. V-am mai povestit eu, două zile pe săptămână sunt bonă full-time. Îmi dădeam liniștit băiețelul în leagăn și ne bucuram de liniște și de clipele petrecute împreună.
O fetiță de vreo doi anișori și bunica ei au apărut și ele la locul de joacă. Fetița pusă pe explorări, pe cercetat plăcile de cauciuc, pe descoperit lucruri noi. Nu făcea absolut nimic periculos, ci doar combina mersul pe cauciuc, cu mâini băgate în nisip și tot așa. Nici măcar nu încerca să guste din nisipul ăla, ca să zic că m-aș fi agitat vreo secundă, dacă îi eram părinte. Era doar un copil curios.
De pe bancă, în nici 3 minute, așa ca o rafală de vorbe, bunica i-a transmis ferm:
“NU te duce acolo!”
„Ești obraznică!”
„Îți dau bătaie!”
Sincer am rămas perplex. Pur și simplu nu înțelegeam de ce era nevoie de cuvintele astea, de ce era nevoie de o caracterizare negativă, de interdicții și de acea groaznică amenințare. Nu am priceput și nici acum nu pricep. Copilul nu făcea nimic periculos, încă o dată o spun.
Copiii nu sunt obraznici sau cuminți. Sunt doar copii. Sunt curioși, nu au simțul pericolului, nu pot înțelege la doi ani că nisipul nu e un aliment.
Și mă rog de ce ai vrea să lovești un copil? Adică, oameni buni, de ce? Că plânge? Că vrea în brațe? Păi unde e cel mai bine, dacă nu în brațe? Sau că ce? Că a spart ceva? De unde să știe înainte de a sparge obiectul respectiv, că se va sparge? Nu are noțiunile astea.
De ce? Pur și simplu: de ce i-ai spune toate lucrurile astea unui copil? De ce ar trebui să folosești un ton dur cu un copil de doi ani? De ce ar trebui să folosești vreodată toate aceste replici?
Spune-i unui copil că este obraznic toată copilăria și el va fi convins că este obraznic. Va folosi ca o scuză chestia asta și va face trăznăi din ce în ce mai mari.
Sau amenințarea cu bătaia. E urâtă rău. Nu folosește la nimic, nu va face copilul curios să nu mai vrea voluntar să descopere. Ba chiar, mai rău, îi va știrbi din această curiozitate absolut benefică pentru el.
Am crescut cu toate aceste NU-uri, amenințări și caracterizări negative. Le știm cu toții. Nu sunt în regulă. Nu-mi plac.
Sunt sigur că bunica respectivă își iubește nepoțica. Dar e păcat ca toate lucrurile bune pe care le aduce un bunic în educația copiilor să fie uitate de niște cuvinte aruncate aiurea. Sincer.