Mi-a fost dor de tine!
Stai că am puțină treabă!
Vreau să te pup!
Tati, dar mă văd prietenele!
Am clipit de câteva ori și am văzut-o pe Sophia aproape domnișoară. Ieri, era agățată de gâtul meu până mă sugruma, iar acum are treburi cu fetele mai importante decât să-mi sară mie în brațe.
Zboară timpul ăsta! Habar n-am când au trecut mai bine de 9 ani de Sophia.
Ne-am dorit-o mult și s-a văzut asta în toate acțiunile noastre de părinți.
Am iubit-o și o iubesc enorm.
Așa că, încă de mică, am decis să-i arăt multă afecțiune. Da, chiar și tatăl poate fi tandru cu copiii săi. Mai ales tatăl! Asta pentru că este primul model masculin din viața copiilor săi. Și ce le arată când sunt mici, vor căuta să imite când vor fi mari. Vor arăta dragoste, vor folosi blândețea și cuvintele frumoase. Vor fi faini!
Pe vremea aia, multe cunoștințe îmi spuneau să nu ne alintăm copiii prea mult că se obișnuiesc așa și li se urcă la cap. Știți vorbele, sunt sigur. Am crescut noi cu ele.
Și totuși am refuzat să le ascult. Pentru că am fost un copil care a suferit după afecțiunea tatălui, după îmbrățișările lui. Așa că am decis să fiu drăgăstos cu Sophia. Ba chiar am sufocat-o cu pupici, cu vorbe tandre, cu brațe cuprinzătoare.
Pentru că, dacă nu-mi îmbrățișez eu copiii, atunci cine să o facă?
Mulți au crezut atunci că greșesc, dar timpul mi-a dat dreptate.
Pe când era mică, Sophia avea locul ei la pieptul meu. Știa că acolo este mereu în siguranță. Și își făcea culcuș acolo. Și chiar adormea, de stăteam cu orele pe pieptul meu, nemișcat, ca să nu o deranjez. Amorțeam, apăreau cârcei, dar tot așa stăteam. Pentru că era odorul meu.
A trecut timpul. A crescut Sophia.
Și nu a ajuns o alintată, ci o domnișoară afectivă, atentă cu cei din jur.
Acum îi este jenă să se pupe cu taică-su în public. I se pare că ar putea râde prietenele ei de ea.
Dar, seara, când vine înapoi în casă, mă caută. Chiar și doar pentru câteva minute, se cuibărește la pieptul meu. Nu mai încape ca pe vremuri. Îi atârnă picioarele în afara canapelei, dar stă totuși câteva minute, cu capul lipit de mine și îmi aude bătăile inimii.
Cumva, inconștientul ei îi spune în continuare că acolo este în siguranță.
Și va rămâne pe veci copilul meu, iar ea va ști că tatăl ei o va ocroti mereu. Pentru că, de mică, a simțit asta.
Acum, am luat-o de la capăt. Mai tot timpul, Dan Christian e cel asaltat de pupici. De la tati, de la mami, de la suri, de la buni. Toți sărim pe capul lui și îi arătăm dragostea noastră.
El, băiețel fiind, se lasă mai greu. Pare neinteresat de pupicii noștri, dar simțim cât de mult îi plac. Nu de alta, dar când se simte nebăgat în seamă, ne caută el să-l îmbrățișăm.
În jurul nostru, în continuare, oamenii spun că ne alintăm prea mult copiii. Că îi învățăm prost.
Eu știu doar că sunt tatăl lor și că mai ales eu trebuie să le arăt că-s om bun, că-s drăgăstos, că-mi pasă de ei și că-i iubesc din tot sufletul meu.
Nu de alta, dar atunci când voi mai clipi o dată, ei vor fi deja mari. Mari de tot, la casele lor și își vor ține în brațe proprii copii. Și le vor arată că așa trebuie să fie iubiți copiii! Cu mii de pupici zi de zi!