Ești viața mea!
Ți-o spun acum, când știu că, pentru tine, cuvintele astea nu înseamnă mai nimic. Acum, ți-e mai important oul de ciocolată pe care mi-l găsești prin buzunare sau balta apărută după ploaie, în care de abia aștepți să te bagi, deși știi că mă voi preface supărat.
Dar ți-am spus-o din prima clipă când ne-am întâlnit! Ești viața mea de la prima îmbrățișare, când eu mă uitam curios la tine cu figura aia de „Și cu tine ce-i pe aici?”, iar tu întrezăreai doar printre gene o față păroasă care nu părea deloc prietenoasă, comparativ cu pielea caldă a maică-tii.
Și vei fi viața mea pentru totdeauna!
Ți-o voi spune mereu! În prima ta zi de școală, la primul tău examen, la primul tău iubit (deși partea asta mă îngrozește cumplit și încă nu am soluții ca să o accept cu brațele deschise), la prima ta mașină. Voi fi alături de tine când vei păși spre altar și-ți voi șopti la ureche că ești viața mea! Vei rămâne viața mea și atunci când îmi voi strânge nepoțelul în brațe.
Sper să apuc toate astea, sper să te văd crescând, să te văd maturizându-te, învățând din viață și din cărți, din greșeli și din povețe, să le încerci pe toate, dar să le alegi pe acelea care-ți fac bine ție, să experimentezi și să creezi, să te lupți și să învingi, să devii mare nu la fizic, ci pentru cei din jur.
Și, chiar dacă eu nu voi avea norocul să trăiesc toate astea alături de tine, îmi doresc măcar să lași urme adânci, să schimbi lucruri și să împlinești visuri.
Îmi doresc să trăiești liber, să spargi bariere și să inventezi noi orizonturi.
Îmi doresc ca numele tău să nu moară odată cu tine, ba chiar ecoul lui să ajungă până la ceruri, acolo unde eu te voi aștepta, cândva, târziu, dar pentru totdeauna.
Ești viața mea, Sophia! Pentru totdeauna! Te voi iubi o veșnicie! Necondiționat și întru totul!
La mulți ani, viața mea! La mulți ani, dragi copii!
