Shhhh!!! Soaţa e foc şi pară! Mi l-am făcut pe fii-miu aliat fără voia mea. Bine, îmi era şi până acum, dar de data asta i-a dat peste nas mamei lui cum mie mi-ar fi fost frică să o fac.
Să vă povestesc:
La noi în casă, există o problemă cu variaţiile de tensiune. Da, ştiu trebuie să chem pe cineva specializat să rezolve problema. Ce credeţi? Am chemat, dar încă n-a venit nimeni.
Din cauza acestei probleme, ni se tot ard becurile din hol şi într-una dintre băi. Conştiincios, le-am tot schimbat. Ele, conştiincios, s-au tot ars.
Eh, în hol, am renunţat să mai pun pentru că şi aşa venea acolo lumină din celelalte camere. Soaţa, nemulţumită total.
-George, te rog mult să pui bec în hol pentru că nu se poate aşa. Zici că suntem la casă pustie.
-Iubito, eu pun. Ştii că pun, dar mâine iar se arde. Îl irosim de pomană.
-Poate nu se arde. Uite, te rog să pui. Şi mi-a pus în mână un bec nou.
A asistat şi copilul la discuţia asta şi se uita când la mine, când la ea. Ce era să mai fac? Dacă tot suntem consumatori înrăiţi de becuri, hai că mai stricăm unul de pomană. Mi-am luat un scaun, am scos becul din cutie şi l-am rugat pe fii-miu să mă ajute.
-Hai, tati, ţine de scaun să pună tati becul aici. Hai să o facem pe mama fericită.
-Ade, ade se facem feiecită pe mama. (Haide! Haide să o facem fericită pe mama.)
Am pus becul şi soaţa a fost foarte mândră.
-Aşa da! Pe bune. Uite ce bine e cu bec.
-O să se ardă. Dar ce nu facem noi doi pentru fericirea ta?
Fii-miu era cel mai mândru. Zici că el a făcut toată treaba şi culegea toţi laurii. După câteva ore s-a dus şi soarele la culcare şi na… să aprindem luminile în casă. Soaţa a aprins lumina în hol, că îşi căuta ceva pe acolo. Fii-miu o ajuta implicat total. La un moment dat, s-a auzit un mare POC! S-a spart becul…
-Of… George, iar s-a spart!!!
Eu eram deja în pragul uşii. Ce am văzut acolo m-a adus în pragul unei crize de râs. Mai bine zis, în pragul leşinului de la atâta râs.
Fii-miu stătea drept lângă ea, se uita în ochii ei cumva dojenitor, o considera răspunzătoare pentru întreaga situaţie şi, cu o mişcare teatrală, s-a întors să vină la mine. În spectacolul ăsta nonverbal al lui, cu o mişcare din mână ce aducea a lehamite, i-a spus:
-A zis eu că nu bine. (Ţi-am zis eu că nu e bine)
Acum… femeia n-a mai spus nimic şi… nici bec nu m-a mai rugat să pun. Până şi copilul şi-a dat seama că nu are niciun rost…