“Scrie!” îmi zicea ea de câteva zile bune încoace. Mi-o spune într-un mod cum numai ea știe, de îmi ajung vorbele ei în străfundurile creierului și mi-l zgârâie așa cum zgârâi o tablă de scris cu unghiile.
Și, totuși, eu mă opun. N-am inspirație și mi se pare că-mi cere să scriu despre ceva banal, total neinteresant pentru alții.
“Scrie! Nu înțelegi că trebuie să faci asta? Nu înțelegi că ești un exemplu și că trebuie să-i îndemni și pe alții să fie ca tine?”. Exemplu? Eu? Pentru cine? De ce? Doar n-am făcut nimic cu gândul de a le demonstra altora că trebuie să mă urmeze. Am fost doar eu, am făcut doar ce am simțit, ce mi-a plăcut, ce am iubit.
“Tu nu înțelegi că ești Taticool?Că suntem foarte mândre de tine și că trebuie ca alții să te urmeze?“,
continuă ea cu discursul mobilizator, dobândit în ani de experiență precum comunicator public. Mă perie, că doar are acte pe mine și trebuie să mă scoată din pasa nihilistă în care sunt.
Eu insist în convingerile mele. N-am să mă laud. Sunt mii de bărbați ca mine. Sunt mii de Taticool. Nu pot să scriu. Am să las doar fotografiile să vorbească pentru mine, pentru noi. Și poate mi le trimiteți și voi pe ale voastre.
Sunt fotografii adunate de-a lungul celor patru ani de viață ai „mocoșeniei”. Cei mai frumoși patru ani din viața mea, care s-a unit simbiotic pentru totdeauna cu a ei.
N-am făcut nimic pentru a deveni un exemplu, n-am făcut nimic ca să le demonstrez altora că se poate, n-am făcut nimic ca să mă laud.
Am fost doar eu, un părinte îndrăgostit iremediabil, din prima clipă, de boțul de om care mi-a dat lumea peste cap și mi-a transformat-o într-o poveste continuă. O poveste cu prinți, prințese și regi, în care eu ocup, pe rând, rolurile pe care “scriitorul” mi le atribuie după bunul plac.
Am fost măscăriciul Curții, am fost prim- balerin, am fost vizitiul caleștii regale, am fost vrăjitor sau vrăjitoare, am fost rege, am fost Făt- Frumos, uneori chiar și Zmeul pe care ea îl înfrânge ca să cucerească palatul.
Am fost tot ce a vrut ea și voi fi pentru totdeauna. Pentru că joc cel mai tare rol, în piesa mea favorită, o piesă pentru o viață, viața “mocoșeniei”.
PS: Azi este “Ziua Mondială a Tatălui” și am primit, deja, cel mai de preț cadou: