Vreau să ofer șansa tuturor tăticilor implicați în creșterea copiilor să se exprime aici. Acesta este unul dintre scopurile lui www.taticool.eu, să adune o cumunitate faină de tătici care, împreună, să dezbată subiecte de parenting interesante pentru ei și pentru alții, să-și împartă sfaturi și totul să ducă la creșterea frumoasă a copiilor lor.
Alexandru Dumitrescu este avocat (veți simți asta prin exprimările din textul lui), este creierul unui site atipic, dar smart- www.oaresuntunporc.ro, i se spune Sena, e un tip haios și fain, dar e, mai presus de toate, tată.
Și are o mare problemă în momentul de față în privința motivării f etiței sale să studieze pianul. O problemă particulară care, însă, arată starea generală gravă a sistemului nostru de învățământ.
Alexandru vine și cu o propunere inedită: organizarea unor mini- recitaluri private, cu scopul clar de a încuraja, prin aplauze, studiul.
Pe larg, ideile primului articol de la un cititor, Alexandru Dumitrescu:
“Anacronismul sistemului de invatamant este evident. Am simtit-o pe pielea mea analizand parcursul fetei mele in cadrul scolii la care merge.
Sunt de parere ca stiintele precum matematica, fizica, biologia sau limbile straine pot fi invatate oricand, in functie de contextul in care te afli. Ce nu poti invata oricand sunt materii cum ar fi muzica, desenul, baletul sau dansul. Astea sunt, in opinia mea, domenii pe care, daca le alegi pentru a le aprofunda, trebuie sa le faci la o varsta potrivita (ATENTIE! Nu am spus mica ci potrivita).
Pentru fiica mea, mi-am dorit dezvoltarea, in ciclul primar scolar, a calitatilor artistice si am ales pentru ea muzica, inscriind-o la Colegiul National G. Enescu, la pian. Totusi, noi, parintii, nu suntem convinsi de posibilitatea continuitatii parcursului muzical al fiicei noastre ca preocupare curiculara pe viitor. De ce nu suntem convinsi? Din cauza sistemului de invatamant cu metode pedagogice depasite si nepotrivite cu vremile noastre, incapabil sa ne arate daca al nostru copil este potrivit pentru o cariera muzicala.
Fii-mea este in clasa a patra, face pian de patru ani deja. Canta foarte bine la pian, este talentata si constincioasa.
Problema este repetitia, componenta obligatorie in procesul de invatare a unui instrument, nu doar a pianului.
De ceva vreme, mai precis de cateva luni, maica-sa mi-a atras atentia asupra faptului ca fiica-mii ii displace cu desavarsire sa repete. In primul rand, nu o face din constiinta proprie, trebuie tot timpul pusa la pian pentru a repeta. Recunosc ca, printre amintirile copilariei mele, am regasit, foarte vie, aceeasi lehamite fata de actul repetitiei la pian, ori de cate ori ma punea mama sa fac acest lucru (Mentionez ca am facut si eu pian ani buni dar de o maniera domestica, acasa cu profesoara).
Acum ma intreb:
„Cum as putea sa combat aversiunea pe care fii-mea o construieste, zi de zi, fata de repetatul la pian?”
Trebuie sa va spun ca metoda sistemului nostru de invatamant in domeniul muzical este aceea a „biciului”, adica stai in carca copilului si il asasinezi, zilnic, cu repetatul la instrumentul pe care i l-ai ales, oferindu-i ca motivatie doar perspectiva unei vieti de artist, ca membru intr-o orchestra sau a unei cariere solistice. O ipoteza care se poate adeveri peste 15 ani sau niciodata? Nu poti cere unui copil de 10 ani sa aiba in genul asta de perspectiva motivatia, e doar un copil!
Pe de alta parte, intamplarea a facut ca, in acest an, sa ne pricopsim cu un caine, un lucru minunat, care ne-a luminat existenta. Eu, unul, marturisesc ca nu aveam habar despre cum se creste un caine sau despre cum se educa. Principiul de baza care se aplica in educatia lui este retribuirea animalului imediat dupa ce a facut un lucru bun sau a executat o comanda pe care i-o dai, astfel incat sa asocieze placerea generata de „bunul” primit cu comanda pe care trebuie sa o execute. Este genul de programare rudimentara.
Cred ca acelasi lucru trebuie aplicat, dar la alte dimensiuni si valente, copiilor nostri. Fiica-mii nu ii place sa repete la pian pentru ca, la cei 10 anisori ai ei, nu intelege beneficiul imediat pe care il are in urma actului interpretarii pianistice. Asta nu inseamna ca trebuie, de fiecare data cand termina de repetat, sa o pun sa stea in sezi si sa-i dau un „bun”.
Mergand mai departe pe linia rationala pe care am dezvoltat-o, mi-am pus intrebarea:
care este retributia unui pianist raportata la tot chinul repetitiei continue la instrument?
Tot singurel am ajuns la concluzia ca beneficiul real si imediat este recunoasterea performantelor artistice ale micilor muzicieni, recunoastere publica.
Profesoara fiica-mii ne-a spus ca trebuie sa participe la concursuri, ca o necesitate de motivare a copilului pentru a performa in cruciada invatarii unui instrument. Este gresit! La concursuri, doar unii copii castiga, ca in orice concurs. Restul primesc doar frustari, care nu motiveaza, ci ucid dorinta de a te desavarsi ca muzician. Atentie! Nu spun ca participarea la concursuri este rea. Nu, in niciun caz, ci doar ca ele nu pot reprezenta o forma de motivare a copiilor nostri. Concursurile sunt bune si au rolul lor foarte clar in dezvoltarea unui copil dar nu voi aprofunda aceasta teza.
Solutia pe care am gasit-o cred ca este general valabila pentru orice domeniu. Ce vreau sa fac de acum incolo este sa organizez mini recitaluri lunare in care sa performeze fii-mea si alti colegi sau colege, chiar si copii care sa nu canta la vreun instrument, ci doar recita poezii sau deseneaza, recitaluri care sa se termine cu „imbratisarea” publicului, cu o baie de multime facuta de micii artisti. Odata ce copiii vor primi multumirile, felicitarile audientei, vor descoperi frumusetea actului artistic si isi vor dori sa repete experienta.“
Ce ziceți de ideea lui Alexandru? Credeți că poate fi pusă în practică? Ajută?