Vă scriu această scrisoare cu un scop. Nu vreau să îmi strig iubirea, nu vreau să mă laud cu ce am, însă vreau ca, din rândurile ce urmează, lumea să înveţe ceva: să preţuiască. Să preţuiască ce au, ce simt, să se bucure.
Dragul meu drag,
Să îţi spun că îmi e dor de tine? Îmi e. Şi o ştii. Să îţi spun că suntem bine? Suntem, cum ne știi. Deşi… binele acesta, în condițiile date, e relativ. Respirăm, ne trezim dimineaţa sănătoşi, facem şcoală, grădiniţă, avem ce pune pe masă, seara când ne băgăm sub plapumă… e cald. Dar gol…
Suntem bine. Nu ne lipseşte nimic. Frigiderul e plin, facturile plătite şi mama ta ne vizitează aproape zilnic. Râdem. Să ştii că râdem mult şi din suflet că ne avem măcar noi unii pe alţii.
Însă… căci există un însă… ne lipseşti. Ne lipseşti atât de mult încât copiii, în fiecare seară, la cină, pun la masă o farfurie în plus. E pentru tine. Ne lipseşti atât de mult încât, de fiecare dată când sună telefonul, tresărim toţi trei ca arşi, în speranţa că eşti tu. Apoi, ne uităm pe geam, vedem că încă soarele e pe cer şi ne pică ochii… Tu suni doar seara înainte de culcare.
E greu, dar trecem noi şi peste asta. Cum am trecut peste atât de multe altele… Mirunei i-a căzut un dinte la prânz. Ne-am trezit cu el în farfurie, după ce a muşcat dintr-un cartof prăjit. Cam… prăjit. Să ştii că, de când ai plecat, nu m-am transformat într-o bucătăreasă mai bună. Tot tu eşti cel mai tare la acest capitol şi nici nu mă zbat să te depăşesc. Copiii, însă, îmi apreciază eforturile şi mereu îmi spun: să ştii că aşa ar fi făcut şi tata.
Ne e dor de tine. Seara când mai lenevim în faţa televizorului, puii ăştia mici se cuibăresc în braţele mele şi te caută. Caută toată dragostea aceea pe care am fost capabili să o oferim. Sunt dependenţi de ea şi mă străduiesc să ţin locul pentru doi. Mă străduiesc să nu simtă nici urmă de îndoială, să nu simtă nimic rău, să aibă tot. Dar le e dor. Îi surprind cum îşi aruncă ochii pe pereţi, unde stau amintirile noastre de-a lungul anilor. Acolo, pe pereţii aceia frumoşi, ei îşi găsesc alinare şi mereu îmi spun că mai e loc. Şi eu ştiu că mai e loc. Şi cu gândul acesta, de fiecare dată, reuşesc să îi strâng mai tare în braţe, să îi pup mai apăsat, să îmi împletesc privirile cu ale lor şi să le transmit toată siguranţa din lume.
Nu vreau să mă plâng acum, dar dacă nu îmi descarc sufletul aici, cu tine, cum altfel? Tu eşti începutul şi sfârşitul meu. Cu tine, eu sunt femeia care am visat mereu să fiu, cu tine sunt omul care am devenit încet, încet. Ştii? Uneori mă privesc în oglindă şi îmi zic: Doamne, Ana, cât eşti de norocoasă că trăieşti ceea ce trăieşti!
Alţii ar spune că suntem nebuni, că am ales un drum potrivnic, că nu avem vreo şansă. Eu nu-i cred. Cred în noi şi asta e tot ceea ce contează pentru mine.
Au trecut 6 luni… 6 luni în care am ajuns să urăsc acel ecran de telefon în care îţi văd chipul, zâmbetul, ochii tăi frumoşi… Îl urăsc pentru că simt că te ţine captiv şi îmi doresc atât de mult să te ating. Să îmi plimb degetele pe faţa ta, pe buze, să mă ghemuiesc la pieptul tău seara şi să ştiu, fără să spunem nimic, că suntem cei mai norocoşi. Îl urăsc. Dar fără el aş urî şi mai mult…
Va trece. Ştiu asta. Cum? Când? Sunt întrebări la care n-am răspuns. Dar, am răbdare.
Victor e campion, exact aşa cum ai prezis! E cel mai bun din echipă şi antrenorul i-a făcut cadou o minge plină de autografe. A plâns, îţi dai seama? Ditamai vlăjganul a ajuns acasă, mi-a arătat-o, s-a dus în camera lui şi n-a mai ieşit. M-am dus să-l iscodesc că mi se părea ciudat. Tata, stătea pe pat, cu mingea aceea în mână, studia autografele şi plângea. Mi s-a rupt sufletul şi am intrat. L-am luat în braţe şi i-am zis că sunt cea mai mândră de el.
Cu ochii plini de lacrimi, mi-a sărit de gât şi mi-a zis că fericirea lui va fi completă când seara, când suni, îţi va arăta şi ție trofeul lui.
Vezi? Suntem un tot! Unul fără altul am fi doar suflete ce rătăcesc prin lume fără scop. Am face doar umbră pământului…
Te iubesc, dragul meu şi… te aştept şi azi şi mâine şi… mereu.
Probabil, după aceste rânduri, vă întrebaţi care ne e povestea… E firesc… Nu e una normală, știu… Dar ce mai e azi normal?…
Suntem căsătoriţi de 10 ani. Avem două minuni de copii şi tot ce ne dorim. Ne avem pe noi. Însă… uneori nu e de ajuns. Greutăţile, nevoia de ceva mai bine ne-au separat, sperăm pentru o perioadă. Soțul meu a plecat în străinătate după o avansare. Vine acasă o dată pe an… Acum, cu pandemia aceasta, nu ştiu să vă spun când ne va bate la uşă. Vorbim aproape în fiecare seară la telefon, cu video, şi ne simţim aproape. E greu. E greu dar nu imposibil când toţi tragem în aceeaşi direcţie.
Am ales să vă scriu pentru că iniţiativa dumneavoastră mi se pare minunată. Aşa e! În aceste vremuri mai mult decât tulburi trebuie să ne spunem cuvinte frumoase, să ne alinăm, să ne simţim aproape de cei dragi. Şi, chiar dacă de multe ori, cuvintele sunt de prisos, de şi mai multe ori fac totul. Alină, întăresc şi ne ajută sa mergem înainte.
Vă mulţumesc că mi-aţi dat ocazia să transmit mesajul meu: preţuiţi şi credeţi în dragostea voastră. Vă rog!
***
Dragă cititorule, în aceste vremuri, cred că familia este pusă la grea încercare. Că el și ea uită adesea că au fost NOI. Că au atât de multe pe cap, încât nu mai au timp pentru EI, nu mai au timp de cuvinte frumoase, de îmbrățișări, de dragoste, de banalul „te iubesc”.
Te rog să te oprești o secundă și să-l privești sau să o privești. Și vezi că, acum, mai mult ca oricând, are nevoie să-i scrii. Să-i spui ce simți pentru el/ea și să vă legați din nou, să vă amințiți de VOI.
Aștept și rândurile tale. Trimite-mi scrisoarea ta pe mail. Hai să facem împreună o serie lungă de scrisori. E nevoie de ele, în aceste vremuri grele. E nevoie ca el și ea să-și amintească de ce au făcut împreună o familie, astfel încât să meargă mai departe, indiferent de vremuri.