Un copil este cel mai de preţ dar pe care ţi-l poate oferi viaţa. Îl faci, e al tău, trebuie să fii mândru de asta. Normal ar fi să îl ocroteşti, să îl iubeşti mai mult decât te iubeşti pe tine, să îl alinţi, să îl răsfeţi, să îl înţelegi, să îl alini, să îl protejezi. Din puţinul, tău ar trebui să îi dai cât de mult poţi. Să îl faci om mare, un om de care poţi să fii mândru.
Alţii aleg să şi-i omoare. Fără scrupule, uneori fără resentimente, fără păreri de rău…
Greutăţi există la tot pasul, banii nu ajung niciodată. Nimănui nu îi este uşor… Dar ce te poate face să îţi urăşti copilul într-o atât de mare măsură încât să vrei să dispară de pe faţa pământului?
Nebunie, aţi spune? Probabil. Depresie? E şi asta o variantă. Psihoză? Lipsă de inimă, sentimente sau judecată? Răutate? E posibil să fie vorba şi despre asta. Oricare dintre variante ar fi, e strigător la cer că se poate ajunge la aşa ceva. Ce fel de om trebuie să fii să poţi măcar să ridici mâna asupra propriului tău copil? “O palmă la fund n-a omorât pe nimeni”, o să-mi spuneţi. Nu, nu vorbesc aici despre o palmă la fund deşi… din punctul meu de vedere, violenţa adulţilor asupra celor mici apare doar atunci când adultul nu mai are argumente, răbdare, “nervi” să îl facă pe cel mic să înţeleagă un anumit lucru. De condamnat şi asta, zic eu.
Vreau să vă vorbesc despre cazurile extrem de dureroase. Cazurile în care un copil ajunge într-un sicriu pentru că unul dintre părinţi n-a ştiut să îşi ţină în frâu nervii, despre copiii care rămân traumatizaţi pe viaţă din acelaşi motiv, despre copiii care învaţă de mici ce înseamnă frica şi învaţă asta prin durere, lacrimi şi lovituri crâncene. Despre aceşti copii vreau să vă vorbesc dar şi despre părinţii lor care, fără milă, lovesc cu toată puterea în trupurile acelea firave, mici şi neajutorate.
Toţi ne naştem la fel. Goi puşcă şi urlând! Avem nevoie de braţe care să ne protejeze, nu care să ne omoare. Unii au şansa unei vieţi frumoase, “în puf” cum se spune, alţii se chinuiesc să prindă de pe masă măcar o bucată de pâine. Viaţa nu e la fel pentru toată lumea. Cunosc copii “de bani gata” mult mai nefericiţi decât copiii care cerşesc prin vecini pentru o bomboană. Fiecare cu norocul lui, însă, fiecare dintre aceşti copii are dreptul la copilărie, are dreptul la frumos, are dreptul la iubire şi protecţie.
În schema asta de normalitate spre care tindem toţi sau măcar ar trebui să tindem, apar anomaliile. Şi anomaliile acestea sunt părinţii. Părinţii care ar trebui să fie sprijinul, siguranţa, încrederea, totul pentru ei. Când părinţii nu mai reprezintă nimic din cele enumerate mai sus, cei mici sunt pierduţi. E destul să primească o palmă şi tot universul lor se dărâmă. E destul să te uiţi urât la ei, să ţipi sau să-i împingi şi toată siguranţa şi încrederea lor dispare. Dar ce se întâmplă când un copil e lovit cu atâta bestialitate încât ajunge în pragul morţii? Mintea mea nu poate să perceapă un asemenea scenariu.
Ce merită aceşti părinţi? Să-i judece Dumnezeu, veţi spune… şi ştiu de ce aţi spune asta. Pentru că orice părinte, cu instincte părinteşti, cu dragoste nemărginită pentru odraslele lui nu poate să se gândească la ceva atât de atroce pe cât ar merita cei în cauză. Nimic nu ni se pare destul. Nicio pedeapsă nu ni se pare suficientă. Tot ce li s-ar putea întâmpla ni se pare că e doar un sfert din cât ar merita.
Un astfel de caz, în care un copil, o fetiţă, de doar 4 ani, se luptă pentru viaţa ei pe un pat de spital, se derulează zilele acestea pe TV şi prin ziare. Ce i s-a întâmplat? Păi e simplu… Mama ei, în vârstă de doar 20 de ani, însărcinată cu al patrulea copil, a bătut-o atât de tare încât micuţa a ajuns în pragul morţii. În urma bătăii primite, s-a ales cu mai multe fracturi şi splina ruptă.
V-am şocat? Asta nu e tot… A bătut-o cu pumnii, cu picioarele şi cu o bâtă. A lovit trupul firav al copilului, fără milă. A dat până când a obosit, probabil. Nu i-a păsat de lacrimi, de ţipete, de rugăminţi, de privirea speriată, de teama teribilă din ochii fiicei sale. Nu i-a păsat. Când s-a săturat să o mai bată a pus-o să mintă că a căzut pe scări, în caz că o întreabă tatăl ceva. Copila s-a conformat şi a minţit cât a putut.
Când a venit tatăl acasă, muncitor forestier în Vişeul de Sus, din Maramureş, şi-a văzut copila agonizând. Abia se mişca, abia vorbea, plângea şi nu vroia să mănânce. Mama, relaxată, a zis că cea mică a căzut de pe o scară. Micuţa, însă, n-a mai putut să ascundă. Durerile o chinuiau prea mult. I-a zis tatălui că o doare burtica. Omul a dezbrăcat-o şi a văzut consecinţele loviturilor. Avea pielea tumefiată şi nici nu putea să o atingă. Durerile erau mult prea mari.
Omul şi-a dus copilul la spital. Cea mica a fost operată de urgenţă şi apoi a fost transferată la Bucureşti, la spitalul Marie Curie. A suferit mai multe operaţii şi dacă nu era tatăl ei, astăzi, micuţa de 4 ani era condusă spre cimitir. Loviturile mamei ei ar fi dus-o direct spre moarte.
Acum e mai bine, însă, urmează un drum lung pentru recuperare. Alte operaţii, multă vreme petrecută prin spitale, dureri, coşmaruri, lacrimi şi durere. Asta urmează pentru ea. Ştiţi care e cealaltă faţă a tragediei? Tatăl şi-a lăsat serviciul. Nu mai câştigă bani. A venit la Bucureşti să implore medicii să-i salveze fetiţa. Doarme pe un scaun lângă patul ei şi se roagă. Se roagă la Dumnezeu ca îngerul lui să rămână pe pământ. Asta face.
Nu vă cerşesc mila. Nu îl cunosc pe om, dar sunt om. Sunt tată şi nu pot să rămân indiferent.
Acum vă întreb: ce ar merita mama acestui copil? Ce ar merita un astfel de om care nu se poate numi părinte?
Nu sunt judecător dar, cum spuneam, mintea mea nu poate să conceapă aşa ceva. Nu pot să îmi imaginez durerea celei mici, nu vreau să o fac şi mă revolt. Sunt părinte, am suflet, sunt om şi ştiu că un copil e cel mai de preţ dar pe care mi-l poate oferi viaţa.
Dacă vrei să ajuţi şi tu, o poţi face.
Contul tatălui este: IBAN RO38BTRLRONCRT0362936501 – cod client 3629365, deschis pe numele Oniga Mihai.