Asta e reacția Prințeasei după ce am venit de la o sesiune de fotbal cu prietenii de la Naționala Artiștilor Fotbaliști. Eram vai de mine, lovit tot, cu șalele în piuneze, mă târam prin casă.
Iar copilul mi-a spus clar: „Nu mai ai ce căuta la fotbal. Că te lovești și nu e bine!”. Biata de ea, cum s-a gândit ea la mine!
Dar mi-a interzis să mai fac unul dintre lucrurile care îmi place cel mai mult. Spre binele meu, de altfel, dar cu interdicție.
Eu ce să fac în această situație? Dacă nu o ascult, va avea un exemplu prost în mine. Dacă o ascult, s-a zis cu meciurile cu băieții. Dar mai ales:
Cum aș putea să-i mai spun eu „nu” la ceea ce îi place?
Pentru că sunt momente când părintele îi spune „Nu” copilului. Când trebuie să se culce, deși mai are de văzut un episod din desenele preferate. Când face ceva periculos și tu ai inima în gât că se va lovi, când se îmbracă prea subțire pentru vremea de afară și câte și mai câte.
Aici este marea problemă, de fapt.
Cei mai mulți copii trăiesc în lumea lui „nu”, înconjurați de mii de interdicții.
Noi facem, însă, altfel. Nu știu dacă e bine sau nu, dar e metoda noastră. Și prinde la Prințeasa noastră.
Noi discutăm despre fiecare „Nu” în parte. venim cu argumente.
Discutăm cu Sophia ca și cum ar fi un om mare. Încercăm să o ascultăm, să-i aflăm argumentele. Ni le expunem și pe ale noastre. Și, împreună, luăm cea mai bună decizie pentru ea. Și nu întotdeauna este soluția pe care am fi vrut-o noi.
Pentru că e simplu să-i zici „Nu”. Aparent, copilul va fi mai în siguranță, tu vei sta mai liniștit.
Dar copilul tău va acumula frustrări. Iar noi nu vrem asta.
Vrem un copil puternic, un copil care să se lupte pentru argumentele lui, nu să ne accepte autoritatea apriori. Poate că și noi greșim câteodată și poate ea e cea cu dreptatea.
În plus, copilul trebuie să te vadă că te ții de promisiuni. Nu-l amăgi cu o bomboană ca să facă ceva. Dacă ai făcut prostia să i-o promiți, atunci dă-i-o.
Și încă ceva: dacă el are argumente să-ți spună „Nu” la ceva, chiar trebuie să-l asculți. Cum a fost la noi. M-a uimit inteligența ei, gândirea ei matură în privința stării mele. Și a trebuit să-i dau dreptate.
Practic copilul meu mi-a spus „Nu”. S-au inversat rolurile! Și am ascultat-o. Pentru câteva zile am abandonat activitatea sportivă. Pentru că are nevoie să știe că tatăl ei e un om corect, un om care o ascultă.
Voi ce faceți în astfel de cazuri?
*** Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i SHARE să-l citească toată lumea.
*** Poate te interesează și „Și fetițele pot fi eroi”.