Photo credit: cel mai cool fotograf
Să zicem că Prințeasa a spart un pahar.
Instinctul inițial al multor părinți ar fi să sară ca arși și să își pedepsească micuțul. În cel mai rău caz i-ar da și o palmă la fund. Cel mai probabil l-ar pedepsi. Sunt unele familii în care există colțul unde copilul este trimis ca formă de pedeapsă.
Iar copilul, de teama pedepsei, începe să mintă, să ascundă lucruri, să dea vina pe alții.
Dar acțiunea ulterioară spargerii paharului ar trebui să fie conștientizarea greșelii și nu pedeapsa.
Copilul trebuie să înțeleagă singur că a greșit, astfel încât, data viitoare, să fie mai atent, să aibă mai bine grijă de obiectele din jur.
Pentru asta, copilul trebuie să-și asume greșeala. Ca, mai târziu, adult fiind, să fie responsabil pentru faptele sale, să accepte cu fruntea sus eventualele sancțiuni și să caute să fie mai bun în cariera sa.
Pe scurt, să aibă curajul să-și asume responsabilitatea pentru faptele sale, bune sau rele.
Cred cu tărie că pedeapsa cu trimisul la colț nu-l va face pe copil să interiorizeze ce a greșit.
Noi procedăm altfel. Nu spun că este soluția magică, dar este soluția care la noi funcționează. Funcționează pentru că am avut răbdare să o punem în practică, pas cu pas.
Vorbim cu Sophia despre ce a făcut. Îi explicăm faptul că acel pahar trebuie aruncat, că nu va mai putea fi folosit, că nu îl putem înlocui foarte ușor cu altul, pentru că asta ar însemna să cheltuim niște bani. Și că, într-un final, nu va mai avea din ce să bea lapte sau sucul preferat.
Practic încercăm să o învățăm că orice acțiune are și o consecință.
Și că, în acest caz, consecința spargerii paharului este imposibilitatea de a mai folosi acel pahar în care ea își bea lăpticul.
Întotdeauna tonul este calm!
E foarte important ca micuțul să simtă că vocea ta e caldă, că îl iubești și că îi vrei binele, chiar dacă a făcut o prostie. Până la urmă, dragostea ta pentru el este eternă și necondiționată.
Sunt momente, însă, când Prințeasa refuză dialogul. Devine îmbufnată, nu mai vrea să vorbească, se închide în ea. Știe că a greșit, dar nu vrea să-și ceară scuze.
Atunci, noi îi dăm timp de gândire. Și chiar îi spunem: „Bine, când te simți pregătită să vorbim despre asta, te așteptăm.”.
Și căutăm să organizăm un eveniment care să o intereseze. Pregătim masa, dăm drumul la televizor pe desene animate, dansăm. În toate astea, Sophia ar vrea să fie implicată, îi plac. Dar este conștientă că, fără acel “Îmi pare rău!” legat de spargerea paharului, nu va putea să participle.
În familiile clasice, copilul este obligat să-și ceară iertare imediat și, de cele mai multe ori, se lasă cu țipete, cu nervi încordați, cu o bătălie între orgoliul copilului și cel al părintelui. Și, cu cât tensiunea crește, cu atât copilul se încăpățânează să nu-și ceară iertare. Situația degenerează.
În cazul nostru, lucrurile revin la normal fără tensiune, ci cu inteligență și răbdare. Sophia vine singură și acceptă discuția. Interiorizează greșeala. Iar acel “Îmi pare rău!” vine de la sine.
Pentru că, până la urmă, vrea să participe la acțiuni, la ceea ce fac alții, vrea să se integreze în societate.
Și pentru că niciun copil nu este rău. Poate doar prost educat.
*** Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i share să-l citească toată lumea.
*** Poate te interesează și „Dacă el îți spune NU și tu nu îl asculți, cum vrei să mai accepte NU-ul tău?”.