„Nu toți copiii vor vrea să fie prietenii tăi și nu toți colegii te vor invita la ziua lor.”
Iată o frază pe care ne e greu să o spunem în timp ce ne privim copiii în ochi. Mai mult, de fiecare dată când ne povestesc în lacrimi că cineva le-a spus că nu vrea să se joace cu ei sau le-a vorbit „de sus”, parcă ne doare și pe noi.
Ne doare să-i vedem că suferă și, cel mai adesea, ne doare ceva ce încă nu am vindecat din propria copilărie.
Problema și mai mare e că atunci când un copil este respins în mod repetat de prietenii sau colegii lui, el poate ajunge să-și piardă încrederea în sine. Poate ajunge să creadă că trebuie să fie altfel ca să fie acceptat sau chiar să aleagă relații care nu-i fac bine pentru că doar acolo se simte văzut.
Ce contează în astfel de momente e reacția pe care o avem noi și cuvintele pe care le spunem atunci când vine trist, cu umerii lăsați, să ne mărturisească experiența dureroasă prin care a trecut.
De ce?
Pentru că adesea, cu cele mai bune intenții, putem amplifica ceea ce copilul simte printr-o serie de greșeli (pe care, repet, le facem din iubire sau pentru că nu știm cum altfel să reacționăm).
Iată deci…
3 greșeli pe care le facem când copilul e respins
-
Minimizarea sau ignorarea emoțiilor copilului
Ce înseamnă asta? Înseamnă că în momentul în care copilul spune „Maria nu vrea să se mai joace cu mine și-mi spune că nu mai e prietena mea.” părinții răspund cu fraze precum: „Nu e mare lucru”, „Îți faci prea multe griji” sau „Lasă că o să treacă”.
Nu există lucru care rupe mai repede încrederea că la noi găsesc alinare decât astfel de cuvinte care îi fac să se simtă neimportanți sau… că e ceva în neregulă cu ei dacă se simt așa cum se simt.
Mai mult chiar, pe termen lung, copilul ajunge să nu mai vrea să exprime ceea ce-l doare și să țină în el suferința, lucru care-i poate afecta relațiile, viața profesională și chiar sănătatea fizică.
-
Preluarea controlului situației
Unii părinți reacționează la respingerea copilului implicându-se excesiv: confruntă ceilalți copii sau părinți, impun soluții copilului sau intervin pentru a „rezolva problema.”
Deși intențiile sunt bune, acest comportament subminează autonomia copilului, făcându-l să simtă că nu are puterea de a gestiona situația pe cont propriu. Pe termen lung, crește sentimentul de neputință, scade stima de sine și, în loc să învețe cum să facă față respingerii (care oricum va apărea sub o formă sau alta pe parcursul vieții), el învață să lase de la el, să se ascundă și să aibă frici legate de socializare.
-
Criticarea copilului sau compararea cu alți copii
În încercarea de a-l „motiva” pe copil, unii părinți fac greșeala de a-i critica comportamentul sau de a-l compara cu ceilalți: „Poate dacă ai fi mai sociabil și te-ai juca mai frumos, nu te-ar respinge.” sau „Uită-te la sora ta, zâmbește mereu și e gata să se implice în orice activitate. Dacă ai fi mai mult ca ea, nu ai avea probleme cu prietenii.”
La fel ca și mai sus, comparațiile și presiunea de a fi mai mult ca ceilalți transmit mesajul că e ceva „defect” la copil, că nu e demn de a avea atenția și prietenia celorlalți, iar asta scade stima de sine, puterea de a gestiona sănătos relațiile și autenticitatea.
Practic, el va încerca să fie orice, mai puțin el însuși, ca să placă celorlalți. În engleză se numește „people pleaser”, adică o persoană care se epuizează încercând să nu-i dezamăgească niciodată pe cei din jur.
Acum că am văzut ce NU facem, haideți să vă prezint
3 pași ca să-și recâștige încrederea în sine după o respingere
-
Primul pas este să empatizăm cu copiii.
Dacă e ceva ce poate face minuni atunci când cineva de lângă noi – adult sau copil – trece printr-o perioadă grea, aceasta e EMPATIA.
Asta înseamnă să le arătăm copiilor că îi înțelegem, fără să-i criticăm sau să le spunem ce am fi făcut noi în locul lor și îi ascultăm pur și simplu, orice ar avea nevoie să spună.
Dacă, însă, nu vor să vorbească despre ce li se întâmplă sau se simt copleșiți de emoțiile pe care le trăiesc, le putem spune doar: “Vrei o îmbrățișare? Sunt aici, pentru tine oricât ai tu nevoie.” sau “Văd că îți vine să plângi. Dacă te-ar ajuta o îmbrățișare, sunt aici. Când te vei simți pregătit să vorbești despre ce s-a întâmplat, te ascult.”
De ce să facem asta?
Pentru că atunci când sunt copleșiți de emoții, copiii nu înțeleg explicațiile noastre, oricât de logice ar fi ele. Așa că, e necesar să le oferim mai întâi un spațiu de siguranță în care să se simtă acceptați. Și ce astfel de loc poate fi mai plin de căldură decât brațele noastre de părinți iubitori?
-
Al doilea pas este să le vorbim despre emoții.
Și e important să facem asta fără să recurgem la învinovățire, rușinare sau judecata copilului care l-a respins pe al nostru.
Uneori, avem tendința să le spunem lucruri de genul “Vezi, dacă n-ai fost cuminte, nu te-a invitat la ziua lui!” sau “Sigur ai supărat-o tu cu ceva de nu mai vorbește cu tine!”.
Chiar dacă avem impresia că îi ajutăm pe copii sau că le dăm “o lecție” astfel încât data viitoare să se poarte altfel, efectul e cu totul altul. Fără să vrem, îi facem pe cei mici să se îndoiască de propria persoană, de valoarea lor și de ceea ce au de oferit într-o prietenie.
În schimb, putem transforma dezamăgirea lor într-o oportunitate de a le vorbi despre emoțiile lor și despre cât de firesc e să simtă ceea ce simt.
Uite ce le putem spune:
“Te cred că ești furios și că ai vrea o explicație pentru că Andrei nu îți mai răspunde la salut. Dacă mi s-ar întâmpla asta, și eu aș vrea să știu de ce nu mai vorbește cu mine!”
sau
“E în regulă să fii trist. Nu e deloc plăcut să știi că toți colegii au fost invitați la petrecere, iar tu nu.“
În plus, e important să-i ajutăm să înțeleagă ce simt ei, nu să dea vina pe alții. Ar fi mai ușor să le spunem “Lasă-i pe băieții ăia. Nu ai văzut ce răutăcioși sunt?” sau “Mereu mi s-a părut că fata asta te invidiază. Mai bine că nu mai vorbești cu ea!”.
Doar că, spunându-le acestea, îi învățăm să dea vina pe ceilalți pentru ceea ce li se întâmplă lor, în loc să învețe cum să-și gestioneze propria frustrare sau să accepte că nu toți oamenii ne plac pe noi, la fel cum nici noi nu avem chimie cu toată lumea. Și e firesc așa.
-
Al treilea pas este să-i ajutăm să-și crească rezistența la frustrare.
Ce înseamnă asta, mai exact?
Le putem vorbi despre faptul că orice copil poate alege să se joace cu ei sau nu sau să-i invite la petreceri sau nu.
Le putem da exemple concrete în care chiar ei au făcut asta:
“Mai știi când ai ieșit la locul de joacă și ai vrut să te dai în balansoar doar cu Flavia, nu și cu Răzvan? E posibil ca și el să se fi simțit respins atunci.”
Astfel, vor înțelege că poți fi în ambele tabere, atât cel care respinge, cât și cel care e respins, dar asta nu ar trebui să-i descurajeze să-i invite pe ceilalți la joacă sau să încerce să vorbească din nou cu un copil care, la un moment dat, le-a întors spatele.
Dacă, însă, e o relația la care copilul ține și e un episod singular, un lucru care ajută fantastic (și îi crește și încrederea în sine) este să îl încurajăm să găsească soluții, oferindu-i sprijin și ghidare, dacă are nevoie.
De exemplu, am putea spune: „Cum ai vrea să răspunzi data viitoare? Crezi că ar ajuta să vorbești cu învățătoarea?”sau „Ce crezi că ar ajuta acum? Poate să vorbești cu Matei, să vezi dacă l-a deranjat ceva… Tu ce spui?”
***
Până la urmă, scopul nostru, ca părinți, nu e să le asigurăm copiilor fericirea permanentă și să-i ferim de durere. Asta nu se poate, pentru că viața e un tablou cu de toate: și cu nuanțe de gri și tristețe, și cu zile mai roz sau mai pastelate.
Scopul nostru este să le fim mediu sigur, în care să dea afară ceea ce simt, oricând au nevoie, și să îi învățăm cum să-și gestioneze corect emoțiile și felul lor de a fi, fără a se lăsa purtați de vântul influențelor negative și fără să-și piardă încrederea în propria valoare.
O cale prin care ne putem pregăti copiii pentru un viitor frumos, în care să simtă că au control asupra propriei vieți și propriilor relații, este programul „Inimă de Leu” creat de Urania Cremene și dr John Demartini.
Programul cuprinde 21 de episoade video cu durata de 6 ore din care vei afla:
- Cum crești un copil cu o motivație puternică, într-o lume plină de distrageri și „ispite”;
- Cum îl ajuți să-și urmeze calea și să-și descopere abilitățile unice, în funcție de pasiunile și talentele lui evidente;
- De ce nu-i face bine prea mult ajutor și cum sa îl conduci către responsabilitate și reziliență, fără sa fii prea severă.
Pentru detalii, dă click aici: https://aap.ac/As0Z